Dollar Bill Blues, în interpretarea lui Townes Van Zandt, și atmosfera aparent calmă din Hell or High Water (David Mackenzie), în ciuda acțiunii tensionate, mă atrag ca un magnet. Le regăsesc adesea în recomandările YouTube, la secțiunea Listen Again.

Mai demult, mi se întâmpla același lucru cu Extreme Ways (Moby), după ce văzusem The Bourne Identity. Numai că acolo lucrurile se desfășoară într-un ritm cu totul diferit. Acțiunea are viteză, nu glumă! Cel puțin în comparație cu dramele pe care obișnuiesc să le urmăresc.

Together We Will Live Forever, Death Is the Road to Awe, Stay With Me și Xibalba, toate compuse de Clint Mansell pentru coloana sonoră a filmului The Fountain (Darren Aronofsky), m-au condus către un comentariu interesant de pe YouTube.

Autorul lui ne îndemna să nu ne mai îngrijorăm atât pentru viitor și să nu rămânem ancorați în trecut. Să trăim ziua de astăzi, pentru că ea este singura care contează cu adevărat.

Mi-am amintit de un pasaj din Seize the Day, romanul lui Saul Bellow, în care Dr. Tamkin vorbește despre trecut, viitor și importanța prezentului. Ideea este aproape aceeași: trecutul nu ne mai poate ajuta, viitorul ne aduce neliniști, iar singurul moment pe care îl putem trăi cu adevărat este prezentul. Here and now. Seize the day.

Acesta este momentul prezent. Trecutul nu ne folosește la nimic. Viitorul e plin de neliniște. Numai prezentul este real – clipa. Trăiește-ți clipa.


Comentariul făcea trimitere la Kabbalah și la o interesantă teorie despre dualitatea spațio-temporală.

Despre dualitate aș putea spune câte ceva, cel puțin dintr-o perspectivă științifică. Despre Kabbalah, însă, nu știu aproape nimic. Cel puțin deocamdată.

Now I am listening to Together We Will Live Forever.

~ I ~

Puff, puff, puff,

Crystalline dancing fumes,

Floating into thin air,

Sparkling in the hazy sunlight,

Captured by the trembling skin,

Filled with passion and desire,

Blue lines of light, so soft, so fine,

Sway slowly in a silken lace.

~ II ~

Her light, bare skin so glistening,

Reached by the scent of musk,

Gently drifting through the air.

The misty droplets settle there,

Like pearls upon her skin so fair.

Beneath his sapphirine gaze,

She shimmers softly through the haze.

~ III ~

The cinnamon, once forbidden,

Now spicing up her cup of coffee,

Lingering in her windy hair,

Reminding him of childhood sweets,

Now its sweetness speaks of her.

Pentru mine era o zi oarecare. Așteptam un coleg în apropierea recepției unui hotel, a cărui intrare dădea într-o stradă în pantă (dar câte străzi orizontale sunt în Lausanne?). Era o oră la care cei mai mulți își începuseră deja ziua, așa că atmosfera era de-a dreptul liniștită. Poate prea liniștită!

Mobilierul și amenajarea spațiului de la intrare mă duceau cu gândul la decorurile filmelor din anii ’70. Îmi amintesc că acțiunea din Love and Bullets se desfășoară în Elveția.

Numai că filmele acelea aveau parte de multă acțiune. Așadar, la recepția hotelului aveam câteva elemente care păreau gata să intre în coliziune. Era nevoie doar de un declanșator, iar acesta nu a întârziat să apară.

Ziua aceea de toamnă părea desprinsă din L’été indien, cântecul lui Joe Dassin.

Le Jardin Botanique, aflat în apropiere, părea să-și reverse culorile pastelate prin ferestrele hotelului.




Colegul întârzia să apară. Ceva părea să-l rețină, dar, cum problema pe care o aveam de rezolvat împreună putea suferi o amânare, nu l-am deranjat nici măcar cu un telefon.

Deodată, ușa de la intrare se deschise brusc. Un cuplu încărcat de bagaje își făcu apariția, spulberând liniștea de până atunci. Intrarea lor lăsa impresia că afară era viscol și că abia așteptaseră să găsească un loc călduros în care să se adăpostească.

— Guten Tag! au salutat ei, închizând ușa în urma lor.

— Bonjour! le-a răspuns amabil recepționerul.

Și-au așezat ordonat bagajele într-un colț, după care s-au adresat din nou recepționerului, de data aceasta parcă mai liniștiți. Felul în care vorbeau și puținele cuvinte germane pe care le știam m-au făcut să înțeleg că doreau o cameră dublă.

Recepționerul, amabil și zâmbitor, le-a răspuns în franceză că nu vorbește germana. Cei doi au încremenit pentru o clipă. Privirile lor păreau să întrebe: „Cum adică, în Elveția și nu vorbești germana?”


Combinația de monologuri, incapabile să se transforme într-un dialog din pricina barierei lingvistice, m-a făcut să presupun că turiștii erau nedumeriți: se aflau în propria țară și nu se puteau caza pentru că un concetățean de-al lor nu le vorbea limba. O limbă națională, de altfel. Recepționerul, la rândul său, părea nedumerit de indignarea lor, întrucât vorbea una dintre limbile naționale ale aceleiași țări, într-un canton ai cărui locuitori vorbesc în majoritate, asemenea lui, franceza.

Probabil că tânărul recepționer nu-și pusese niciodată problema învățării unei limbi atât de greu de învățat precum germana. Cu siguranță știa engleza și, poate, italiana.

Dar turiștii continuau să i se adreseze indignați în germană. Problema nu mai era cazarea, ci dreptul de a folosi, într-un canton francofon, una dintre limbile naționale ale Elveției: germana, cea mai răspândită dintre ele.

Nu ridicau glasul, dar se simțea cum atmosfera din jurul recepției se întuneca, de parcă afară s-ar fi înnourat cu repeziciune. Norii negri din interior așteptau parcă o descărcare electrică.

Afară era plăcut. Soarele lumina cald strada și clădirile de vizavi. Mașinile circulau lent și prudent, de parcă toate ar fi ajuns deja la destinație, iar curtea în care urmau să intre era vecină cu hotelul…



Cum s-o fi terminat întâmplarea nu știu, pentru că între timp a apărut colegul și am plecat spre Ouchy.


Un lucru mi-a rămas însă clar: recepționerul, în ciuda amabilității și disponibilității pe care le presupunea postul său, nu avea nici cea mai mică dorință de a încerca măcar să se înțeleagă cu cei doi turiști vorbitori de germană.

În general, când o astfel de barieră coboară, există soluții cinetice: datul din mâini. Dar probabil că această soluție era nedemnă de sobrietatea și rigoarea germană.

Nu știu… sângele meu are altă compoziție.


Am observat că am pus două titluri Melanj, dar, ce-i drept, nu tocmai identice. Totuși, cuvântul de bază este melanj.


Căutând „melange” în galeria foto, căutările mi-au afișat o mulțime de fotografii cu cești de cafea. Am ales-o pe aceasta deoarece a fost făcută în această toamnă.

Am auzit prima dată acest cuvânt folosit de un român plecat în Belgia (înainte de căderea regimului comunist, regim care zilele astea parcă ar vrea să se reinstaureze; când zic zile, mă refer la lunile astea scurse de la alegeri încoace — cuvântul ăsta mă duce cu gândul la porumbul copt… mmm, un deliciu; păcat că n-am voie să exagerez cu sarea în bucate), cuvânt folosit în loc de amestec. Cele două postări au fost un amestec de gânduri asezonate cu fotografii.

Mă uitam și la paranteza de mai sus și mă gândeam că nu am nici măcar o poză (zic „nici măcar”, dar una ar fi suficientă) cu un porumb copt. Când îl am în față, uit de fotografie! 😉


Le Petit Sablon (Kleine Zavel) – Bruxelles, Belgia

Azi am avut o discuție cu tentă politică, o comparație a situației actuale cu cea din vremea marilor realizări. Constat că atunci guverna doar partidul roșu, dar cu procente covârșitoare în alegeri, iar acum conduce o stângă cu un rest de mână dreaptă. Senzația e că m-am întors cu 30 de ani în timp… Alo, comunismu’? Alo, tovarăși! Stați cuminți, că vă măresc pensia cu 100 de lei!


Ceva roșu de pe vremea Războiului Rece. USS Growler – INTREPID – Sea, Air & Space Museum Complex, New York

Îl las încolo de amestec politic din interes economico-personal (al lor, nu al meu) și revin la melanjul meu. Încă nu am descoperit o direcție clară în care să-mi îndrept blogul (acest blog). Până acum, cred că predomină călătoriile și fotografia. Lamentările sau perspectivele mai întunecate fac parte și ele din decor.


Galeria Națională Maghiară, Budapesta

Punct.

Acum trebuie să asezonez postarea cu fotografii. Și, cum tocmai am convenit în interacțiunea cu voi, cititorii mei fideli, că în această toamnă (începusem toamna cu „tia” în loc de „toa”, așa că muzica va fi de la Tiamat) voi utiliza fotografii de sezon, atunci voi căuta astfel de fotografii. La Bruxelles am ajuns primăvara, așa că voi face o excepție, fiind nevoit să folosesc și de acolo o poză, deoarece am menționat Belgia în articol. Interesant e că la Bruxelles am avut ghid un alt belgian, unul autentic.


Culori de toamnă în Lausanne


Parc de l’Hermitage, Lausanne

Mă aflu în fața calculatorului, dar butonez acest text pe telefon. Voi încărca ciorna în aplicație, apoi o voi accesa de pe desktop, voi adăuga fotografii și o voi publica. Dar nu înainte de a adăuga Pocket Size Sun (asta mi-a venit acum în minte, asta voi adăuga), piesa formației Tiamat.

Punct.

Al doilea punct; mai pun unul din oficiu și dau titlul postării: Puncte puncte! 🙂

Post Scriptum: fotografia de copertă e de la protestele din iarnă (februarie 2017)…

Publicat la 6 noiembrie 2017

Am făcut pozele, dar nu-mi aduc aminte în care dintre postări trebuia să le inserez. Le… ce le fac?! Le pun aici? Le las aici? Le postez aici? Mă gândeam dacă „le arunc” nu e prea nepotrivit ca gest.


Asta ar merge atunci când vii de afară, unde viscolul își face de cap într-o iarnă geroasă, intri pe ușă și dai de căldură, îți dai jos mănușile și le arunci pe comoda de la intrare sau pe băncuța de lângă cuier, îți dai jos hanoracul cu gluga aceea mare, care îți lasă doar nasul în bătaia vântului tăios…


Și îl agăți în cuier, respiri ușurat și te lași copleșit de căldura din casă, iar moleșeala plăcută care te cuprinde te face să uiți aproape imediat de iarna grea. Da, așa mai merge cu aruncatul…


Iarna grea. Nu-mi aduc bine aminte dacă a fost grea ori ba, dar geroasă a fost sigur! Atât timp cât Dunărea a înghețat pe sute de kilometri, de la un mal la altul, atât timp cât podul de gheață se refăcea imediat după ce spărgătoarele de gheață își făceau de cap prin port, crezând că se pot pune cu elementele naturii (the elements), e clar că a fost un ger cumplit.


Dar nu-mi aduc aminte decât fascinația ineditului, încântarea — ce s-or mai încrunta cei care or fi avut de suferit de pe urma nămeților, troienelor, viscolului și înghețului, uitându-se urât la mine, chiar dacă aici nu am nici măcar o față afișată! — dată de șansa de a poza Dunărea cea albastră în straie de duminică!


Era februarie 2012. 2012 și Six Degrees. Numere și litere, Brojke i slova, o emisiune de pe timpuri de la televiziunea iugoslavă. La partea cu literele nu m-am uitat atent, vocabularul limbii sârbe fiind și atunci, ca și acum, sub un minim decent. La numere, însă, îmi încercam și eu viteza. Six e foarte ușor de obținut din 2012, o soluție fiind: 2 + 0 = 2; 12 / 2 = 6. Cam în asta consta concursul: să obții un număr tras la sorți din niște cifre scoase și ele cam tot la întâmplare.


Ce mi-o fi venit cu iarna, când nici toamna nu-i trecută?



Citind articolul intitulat Intim, aș fi vrut să comentez (puteam eu să mă abțin?!) pe marginea sa și să notez gândurile — despre care se spune că ne zboară circa 30% din timp — ce mi-au adus în prim-planul amintirilor și senzațiilor o formație, Savatage, și un film, The Abyss.

Abisul era menționat explicit în text, abisul la propriu, deci gândurile și sinapsele nu au avut prea mult de lucru. Mai ales că diferența dintre limba română și cea engleză în privința acestui cuvânt nu este decât de un „s” și un „y” în locul unui „i”. Deci e vorba tot de un „i”, dar grecesc, ca un grec cu barbă cârlionțată și determinare de luptător care nu se teme nici de perși.

Cât despre Savatage, multe dintre piesele acestei formații mi-au creat o stare lăuntrică similară cu cea pe care aș fi experimentat-o pe străduțe lăturalnice și alei întunecate. În românește, o alee cu intrare, dar fără ieșire se cheamă fundătură, un cuvânt nu tocmai drăguț.

În schimb, în franceză, aceeași alee, care nu duce nicăieri și de pe care trebuie să faci cale întoarsă, se numește impasse, un termen tradus (sau folosit) la noi ca impas, dar utilizat atunci când te afli într-o situație fără ieșire, nu pe o alee fără ieșire. Am zâmbit când am citit Impasse Coz Douar pe una dintre plăcuțele indicatoare.


Coz Douar nu prea sună franțuzește, deoarece aleea se află în Bretania (Breizh fiind denumirea celtă), iar bretonii au origini celte, așa că multe denumiri nu au nicio legătură cu franceza. Regiunea bretonă de la capătul lumii (Finistère) poartă denumirea celtă Penn-ar-Bed.


Revin la Savatage și la simțăminte. Streets: A Rock Opera este titlul albumului care mi-a creat o astfel de senzație. Era o vreme în care nu îți puteai alege, ca acum, videoclipul pe YouTube, ci fie priveai ce îți oferea MTV-ul, fie ascultai casetele sau discurile de vinil personale ori împrumutate de la prieteni. Una dintre aceste casete conținea albumul de mai sus, al formației recomandate de un prieten, un adevărat metalist, deși nu părea dacă nu îl cunoșteai și îl întâlneai întâmplător pe stradă.

Indiferent dacă ascultam albumul acesta noaptea sau ziua, senzația era că mă aflu într-o suburbie întunecată a unui mare oraș occidental, dar într-una rău famată. Și, de fiecare dată, pare să fie noapte. Tabloul pare pictat în negru și bleumarin, cu vagi pete de lumină aruncate de câte un stâlp de iluminat sau de vreo firmă luminoasă uitată aprinsă. Însă toate aceste lumini sunt slab reprezentate în the big picture. Întunericul și teama domină ansamblul.

Sunt și piese care creează o atmosferă mai sumbră, mai sinistră, dar despre care nu vreau să scriu acum, pentru că, în urmă cu câteva zile, am ajuns într-un astfel de loc, iar cei ajunși acolo definitiv nu își mai schimbă vârsta…


Despre The Abyss nu țin minte mare lucru, dar câteva imagini mi se derulează prin fața ochilor, împreună cu ideea din final. Pacea care dăinuie printre făpturile și creaturile abisale pare a fi un ideal de neatins, dar totuși un ideal pentru societatea noastră, pentru umanitate…

Deoarece am răsfoit albumul foto intitulat Presqu’île de Crozon, adaug aici câteva dintre fotografiile făcute pe acolo.

Camaret-sur-Mer

Notre-Dame de Rocamadour:




Am uitat cum se numește localitatea în care se afla această capelă…


…dar, în apropiere, era această clădire pe al cărei perete am recunoscut un cuvânt dulce: crêperie (restaurant în care se prepară clătite).


Ce bine! Ce bine că am ales să mă uit și la poza asta și ce bine că am căutat „Skeud an amzer”! Este în lista restaurantelor, așa că am găsit localitatea în care se află: Menez-Hom! 🙂 Așadar, capela de mai sus este Chapelle Sainte-Marie du Menez-Hom.

Locronan este o localitate bine conservată, cu aspect arhaic, în care s-au turnat zeci de filme de epocă.

Église Saint-Ronan de Locronan:


Chapelle de Bonne Nouvelle:


Cred că ar trebui să mă opresc, deoarece deja am deviat de la subiect, iar despre pozele de mai sus și multe altele — ca să nu mai zic de cele de la Mont-Saint-Michel, pe care le-am pierdut — să scriu într-un alt articol.

Totuși, închei cu o precizare despre clătite. Cum eu nu sunt gurmand, am fost surprins să aflu că se prepară atât clătite dulci, cât și clătite sărate.

Celor dulci li se mai spunea crêpes sucrées, iar celor sărate, cărora parizienii (care habar nu au denumirea corectă, conform spuselor prietenului belgian) le spun crêpes salées, li se spune galettes. Aceste galettes (clătite sărate) au ca umplutură ouă, șuncă, brânză, cașcaval… Nu mă întrebați de rețetă, că în bucătărie nu am intrat decât o singură dată ca să gătesc, dar găsiți pe net dacă veți căuta „galettes bretonnes rețetă”! 🙂

Am reușit să fac un melanj foarte ciudat de muzică, film, adâncuri, idealuri, turism, artă fotografică și culinară. Când îmi voi fi pus gândurile în ordine, voi reveni cu postări punctuale. Acum vă las în compania celor de la Savatage, cu albumul Streets – A Rock Opera (1991).

Publicat la 3 noiembrie 2017

Prin noapte încerc să-mi croiesc drum, ca și când lumina zilei mi-ar arăta calea. Drumul, The Road, Kerouac, The Doors, Killer on the Road, Riders on the Storm.

Călătorii, literatură și muzică. Dar noaptea, oricât i-ar inspira ea și i-ar ilumina pe unii, tot întunecată rămâne; la propriu. Încerc să-mi adaptez ritmul și bioritmul la un miez de noapte în care aproape toată lumea doarme. Un miez de noapte în care doar ticăitul ceasului electronic se mai aude, alături de rezistența încălzitorului electric, care substituie timid un sistem de încălzire centralizată al unui oraș ancorat în secolul trecut.

Ancorat.

Nici nu știu dacă ancora asta mai valorează doi poli sau două parale.


O ancoră potrivită șantierului naval ridicat de nemți cu un secol și jumătate în urmă. De fapt, cred că erau austrieci, nu nemți; ce-i drept, și unii, și alții sunt vorbitori de germană.

Cum de au văzut nemții potențialul de dezvoltare pe malul Dunării, iar oltenii nu?

Eeei, nu l-au văzut… L-au văzut, dar e mai comod să rămâi observator!

Îmi amintesc o scurtă conversație între doi tineri într-un cămin studențesc, cărora tocmai li se făcuse cunoștință.

Ea: „Tu nu ai un frate care a făcut anul I la Electro?”

El: „Ba da, s-a mutat apoi la Universitate.”

Ea: „Cuminte băiat, dar i-a trecut!”

Conversația nu are nici cea mai mică legătură cu noaptea, dar văd că a supraviețuit testului timpului.

Nici măcar nu era noapte…

Câteva obiective construite pe vremea în care țara era regat, o cetate medievală ridicată de cruciați, vreo două obiective din vremea romanilor, ba chiar și vestigii arheologice vechi de 8.000 de ani — nu, nu am scris greșit: sunt mii, iar în fața lor e cifra 8, nu bila de biliard nr. 8 — pot fi catalogate drept obiective turistice.

Însă cine se ocupă de promovarea turismului în orașul ăsta, în județul ăsta, în țara asta?

Promovare?! Turism?! Care turism?


Citeam deunăzi că, pe Valea Prahovei, pensiunile își pierd accelerat valoarea din pricina traficului bară la bară de pe faimosul, teribilul, extraordinarul DN1, primul drum al țării ca număr, un drum cu doar două benzi — și acelea nu pe sens, ci în total!


I-95 nu este un model de iPhone, ci o șosea potrivită acestui secol, deși a fost construită în secolul trecut. O autostradă dublă pe alocuri, cu câte două șosele pe sens, fiecare cu propria bandă de urgență și propriul refugiu, iar fiecare cu câte patru benzi de circulație!


Șaisprezece benzi pe care se circulă, exact ca la noi, adică tot cu mașina, ca în secolul trecut! Dar la noi se circulă ca la început de secol, pe o singură bandă, iar la ei, ca în perioada crizei energetice, cu viteza redusă.

Atunci s-a limitat viteza cu scopul de a reduce consumul de combustibil. For safety reasons, au păstrat aceeași limită de 70 mph, echivalentul a circa 110 km/h.

Noi ne lăudăm cu 130 km/h, însă în mai puțin de o oră ai parcurs toată autostrada. Apoi, pe drumul național sau european, nimerești în spatele unui camion care abia se târăște, pentru că fiul sau fiica patronului trebuie să conducă un autoturism personal mai scump decât un camion nou!


Și apoi urmează marcajul cu linie continuă, timp în care nu vine nici măcar o mașină din sens opus. Ușurare: apare linia discontinuă! Dar, odată cu ea, apare și coloana interminabilă. Deci nu sunt condiții să depășești prăpăditul ăla de camion care se târăște cu viteza de oraș.

Și, dacă ai norocul să ai de parcurs un traseu mai lung și să ajungi pe o altă autostradă, constați că tronsonul recent inaugurat a început să alunece.

Sau că ai parte de un ocol pe vechiul drum național, deoarece o porțiune din autostrada cea nouă a trebuit rasă și reconstruită.


Nu-i așa că vedem și partea frumoasă a lucrurilor? Da?! Care?

Că putem face poze cu România pitorească!

Poate că unii au de lucru. Ar fi ceva pozitiv. Dar cu ce preț? Pentru buget, pentru cetățean, pentru șofer, pentru turistul român sau străin, pentru săteanul prin fața casei căruia a fost deviat traficul și a cărui casă s-a fisurat vizibil?

Frumos, nu?! Foarte frumos!

Și costurile cresc, și dobânzile cresc, și leul se devalorizează, și nivelul de trai scade… și autostrada nu se mai termină.

Vreau să conduc noaptea pe o autostradă românească interminabilă, să dau ocol țării fără să ies de pe autostradă, să circul pe câteva raze care o leagă de centrul țării, de Sibiu sau de Brașov…


De la noapte am ajuns la autostrăzi. În America e noapte! Remember? Ring a bell? Liberty Bell?! Graham Bell… și vreun alt Bell, sau Bellu… baronul Barbu Bellu.

Gata, am revenit pe plaiuri mioritice, că tot începe să devină faimoasă oaia…

Noapte. Ceas târziu (Celelalte Cuvinte). Timp.

Tic, tac. Tic, tac. Tic, tac…

E dimineață. Lumea începe să se agite, cel puțin cei care își încep ziua la prima oră. Afară e încă întuneric, iar iluminatul public este în funcțiune. Lumina albă și rece dă senzația unei atmosfere încărcate energetic.


LED-urile cu eficiență energetică ridicată transformă electricitatea în flux luminos, iar pierderile sub formă de căldură sunt minime. Așadar, senzația de atmosferă încărcată energetic rămâne doar o senzație…

Prin ea mă deplasez și eu, însă nu cu același tonus, nu cu același elan ca cei cu care mă intersectez. De pe o alee laterală, mai întunecoasă, apare o fetișcană cu un cățeluș în brațe. Pășește hotărât și continuă în același sens cu mine, cu pas grăbit.

E la câțiva pași în fața mea. Pășesc și eu în ritmul meu, lent spre foarte lent. Distanța se mărește. Cățelul nu scoate nici măcar un sunet și nu-mi dau seama dacă e din cauza frigului sau a somnului. Nici eu nu scot vreun sunet, dar eu știu de ce.

Noțiunea de frig e relativă.

În dimineața asta, aș putea spune că sunt cu vreo 20 de grade mai mult decât într-o iarnă friguroasă. Și din nou, termenul e relativ: iernile de pe aici sunt mai blânde decât prin alte zone ale țării, care are dimensiunea unui stat american.

Pentru perioada asta, însă, temperatura este una normală.

Valoarea de astăzi îmi amintește de o prognoză meteo de acum câțiva ani. Urma să merg cu trenul la sediul unei firme din Lugoj, oraș aflat la două județe distanță de al meu. Văzusem temperatura prognozată pentru ziua următoare și îmi spusesem că geaca de piele era haina potrivită.

Nu mai țin minte cum am ajuns în gară, probabil cu mașina, fiindcă nu sunt adeptul taxiurilor în propriul oraș. Nici cât de cald sau de frig era în tren nu-mi amintesc, deși despre asta am o idee. Ce țin minte sigur este că, odată ajuns în gara din Lugoj, am început să tremur de frig atât de tare, încât îmi clănțăneau dinții.

Am zărit un calorifer și, în doi pași, am ajuns lângă el. După vreo jumătate de oră mi-am revenit complet. Norocul meu a fost că nu aveam nimic urgent de făcut în acel răstimp.

Cu rezervele de căldură reîmprospătate, m-am îndreptat spre sediul firmei la care aveam treabă. Treabă e mult spus: scopul era să aleg și să ridic un premiu. Completasem un talon de concurs de pe una dintre ultimele pagini ale primului număr al unei reviste auto.

Era pe vremea când încă nu mă enervasem că mă documentam despre mașini care păreau desprinse din filmele SF, în timp ce eu conduceam un autoturism care, în curând, urma să fie catalogat drept automobil de epocă, depășind vârsta de 30 de ani de la intrarea în producție.

Nu mă enervasem încă, așadar citeam revistele auto la care eram abonat sau care îmi făceau cu ochiul din vitrinele chioșcurilor de difuzare a presei.

M-am abonat la revista respectivă și am citit-o până când s-a transformat din publicație tipărită în emisiune televizată, difuzată pe un post mai puțin faimos.

Mi-am ales premiul, am completat câteva formulare și apoi am plecat să explorez orașul. Îl străbătusem de atâtea ori cu mașina sau cu trenul, fără să mă opresc vreodată. Acum îl exploram la pas, având mai mult timp să privesc în jur, dar nu am găsit nimic spectaculos în plus.

În dimineața aceasta, aceeași temperatură ca atunci nu mi-a mai provocat senzația de frig. Mi-am continuat drumul spre casă, privind detașat în stânga și în dreapta.

În acea dimineață de toamnă, după ce frigul pusese stăpânire pe mine, mă tot întrebasem de ce crezusem că la 8 grade trebuia să mă simt ca la 18. Poate că, atunci când văzusem valoarea din prognoză, mă gândisem la confortul termic pe care mi l-ar fi oferit o temperatură mai ridicată.

Cine poate spune?

Fetișcana se îndepărtase, iar cățelul stătuse cuminte în brațele ei. Eu mă apropiam de casă. Pe măsură ce trotuarul devenea tot mai aglomerat, pasul meu încetinea parcă din ce în ce mai mult.

Ajuns acasă, m-am pregătit de somn.

Da, unii încep ziua lucrând, alții dormind. Tura mea de noapte luase sfârșit. Mâine va urma o alta. Cineva trebuie să lucreze și în ture. Eu sunt unul dintre cei care au ales acest mod de lucru.

E ora de somn. Ora de somn pentru mine.

E dimineață…

De două ori în viața asta am simțit cât de valoros sunt: în vizită la Turnul Londrei, în fața bijuteriilor coroanei, și în apropiere de New York, la reședința de vară a familiei Rockefeller.


Valoros, ziceam?! Un grăunte de nisip valorează mai mult decât mine! În universul ăsta mare, asta e valoarea mea! Așa m-am simțit atât în fața vitrinelor din Turnul Londrei, cât și în fața intrării reședinței menționate mai sus…


Și dacă eu m-am simțit așa, ce pot ști eu despre probleme importante în viață? (Parcă aud un glas prietenesc: te alinti, da?!)


Muzica de pian și amintirea ferestrei mă îndeamnă să scriu. Evident, astfel de propoziții de început ar trebui să fie altfel finalizate. E clar că am început să scriu, deci de ce ar mai trebui să și precizez asta? Pentru că e un început de amator, e un început a ceva ce nu poate fi încadrat nici ca scriere literară, nici ca postare ce se vrea promovată. Am început-o ca schiță în carnetul electronic de notițe. Și cu asta am lămurit sfârșitul propoziției de început.

Mai mult decât sunetele pianului, uneori grave, alteori ascuțite și alerte, imaginea ferestrei îmi revine mereu în fața ochilor, de parcă aș fi aievea în fața ei. Pianul cu coadă ar putea fi foarte bine în încăperea cu fereastra în fața căreia stau. Dar nu e. Doar sunetele sale îmi scaldă auzul; căștile îmi înconjoară scalpul și îmi îmbracă perfect urechea externă.

Nici eu nu sunt în încăpere; mă văd stând acolo, în mijlocul ei, cu spatele spre ușă, privind copacii semeți și verzi aflați de partea cealaltă a ferestrei. Tocul din scânduri late, lucrate cu pasiune de un meșter tâmplar care punea suflet în tot ceea ce făcea.

Era o vreme în care lucrurile erau astfel făcute, o vreme în care conta stilul și aspectul, iar munca era îndrăgită de cei mai mulți dintre cei care munceau, pentru că nu o făceau doar pentru bani, nu o făceau pentru faimă, ci o făceau din plăcere și duceau spre desăvârșire un meșteșug transmis din tată în fiu (e valabil și pentru perechea mamă-fiică).

Copacii de afară se unduiesc ușor în aerul plăcut de la acea altitudine nici foarte înaltă, nici foarte scăzută. Par a-și vorbi unii altora, iar păsărelele, depășite de limbajul străvechi al codrului, își transmit alarmate noutățile aflate pe creanga pe care tocmai au părăsit-o.

Tocul lat al ferestrei îmi dă o indicație foarte clară despre peretele care înconjoară fereastra, un perete gros de cărămidă, grosime care indică, de asemenea, o vârstă respectabilă a clădirii. „Nu se mai fac astăzi asemenea clădiri”, ar fi spus mamaie. Doar ferestrele erau cele care îți ofereau indiciul clar referitor la anotimpul de afară.

Cărămizile arse bine în cuptoarele unor fabrici care au fost deja de mai mulți ani demolate, vândute fiind inclusiv cărămizile ce constituiau zidurile fabricii… Vândut-au și cărămizile zidurilor fabricii de cărămidă…

Fereastra pătrată nu prevede vreo arcadă pe interior, ceea ce mă face să cred că nici pe exterior nu voi regăsi vreuna în cazul în care mă voi vedea stând afară, în fața ei. Rama este simetric împărțită de câte două stinghii pe verticală și două pe orizontală, ca o tablă perfectă de X și O, dar pe care nimeni nu a folosit-o vreodată în acest scop. Mereu am visat o cameră cu suprafață vitrată mare, astfel încât să fie inundată de lumină, în special în zilele reci, dar însorite de toamnă.

Toată acea lumină să mă învăluie în timpul unei lecturi sau al unei audiții. Stând în camera asta cu nouă ochiuri de fereastră, cu tocul lat și cu ziduri întunecate, fără să îmi pot da seama de-s îmbrăcate în lambriuri ori cu tapet de mătase, aș spune acum că mi-ar plăcea și o astfel de cameră pentru lectură. Mi-aș trage fotoliul mai aproape de fereastră, cu spătarul spre perete, astfel încât lumina ce pătrunde prin ochiurile perfect pătrate, cu sticla imperfect turnată, să mângâie paginile cărții.

În felul ăsta aș putea coborî oricând cartea în poală pentru a putea admira focul ce arde în șemineu și care își aruncă razele și umbrele jucăușe pe pereții ce par a fi de un verde mușchi. Aș mai avea un avantaj: aș primi cu fața pe oricine și-ar dori să mă viziteze în cameră.

Dar aceasta este fereastra de la camera ta.

Viziuni…

Fereastra…

°