Midus

Publicat la 1 decembrie 2017

În urmă cu vreo lună, sau cam așa ceva, o curiozitate m-a împins către YouTube. Mai urmărisem cândva o evoluție a granițelor în interiorul Europei, de la un secol la altul. Era prezentată harta Europei la fiecare început de secol, de-a lungul ultimelor două milenii. Știind de existența acestui clip, o anumită informație despre Polonia m-a împins către căutarea unei evoluții a acestei țări de-a lungul timpului, din perspectiva granițelor sale.

Astfel, aș putea defini Polonia ca pe o inimă neobosită, activă, dinamică, strânsă de frig sau umflată de bucurie ori de exaltare. Polonia a fost când mai mare, când mai mică, ca o inimă care bate, care se contractă și se dilată.

Istoria Poloniei este într-adevăr una a unor schimbări teritoriale dramatice. În 1772 a avut loc prima împărțire a statului polono-lituanian între Rusia, Prusia și Austria. Au urmat alte două, în 1793 și 1795, iar Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei ca stat independent. Au existat apoi încercări de refacere a statalității, inclusiv Marele Ducat al Varșoviei, creat în 1807, și Regatul Poloniei, înființat în 1815 sub coroana rusă. Abia în 1918 Polonia și-a recâștigat independența.

Nici secolul XX nu i-a adus liniștea. În 1939, Polonia a fost invadată de Germania nazistă și Uniunea Sovietică, iar după cel de-al Doilea Război Mondial granițele sale au fost din nou redesenate, țara deplasându-se practic spre vest. O istorie care pare să confirme imaginea acelei inimi care nu încetează să bată, indiferent cât de mult i se schimbă forma.

M-am lămurit cu Polonia, iar evoluția granițelor din interiorul Europei m-a surprins în privința României.

Dacă privim în urmă, în primul secol înainte de Hristos întâlnim regatul dac, ajuns la o întindere considerabilă în timpul lui Burebista. După moartea acestuia, în anul 44 î.Hr., regatul s-a fragmentat în mai multe formațiuni politice. Ulterior, Decebal a reușit să reunească o mare parte dintre daci și să reziste expansiunii romane.

În urma războaielor purtate de Traian, în anii 101–102 și 105–106, o parte a teritoriului dac a devenit provincie romană. Dacia romană a fost un teritoriu important pentru Imperiu, bogat în resurse naturale, în special aurul din Munții Apuseni, dar și sare și alte bogății. Provincia a existat până în anul 271, când împăratul Aurelian a retras administrația și armata romană la sud de Dunăre.

Cucerirea romană a însemnat pierderi umane importante, distrugerea centrelor de putere dacice și dispariția unei părți a elitei conducătoare. O parte dintre daci au fost luați prizonieri, alții au fost integrați în noua organizare provincială, iar în Dacia au fost aduși coloniști din diferite regiuni ale Imperiului. Nu știm cu exactitate cât de mult s-a redus populația locală, dar știm că retragerea romană nu a însemnat dispariția ei.

Au urmat secolele migrațiilor. Goții au ajuns în regiunea Dunării de Jos în secolul al III-lea, apoi hunii, spre sfârșitul secolului al IV-lea. Au urmat gepizii, avarii și slavii, fiecare lăsând urme diferite în istoria și cultura acestui spațiu.

În Evul Mediu, teritoriile locuite de români au avut evoluții politice diferite. Transilvania a intrat treptat sub autoritatea Regatului Ungariei, începând cu secolele XI–XII, iar mai târziu a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. La sud și est de Carpați s-au constituit două state medievale românești: Țara Românească, consolidată sub Basarab I, a cărei independență a fost afirmată prin victoria de la Posada din 1330, și Moldova, întemeiată ca stat independent sub Bogdan I, în jurul anului 1359.

Pe lângă Regatul Ungariei, Regatul Bulgar și, mai târziu, Imperiul Otoman au exercitat influență asupra unor părți ale acestui spațiu. Granițele și raporturile de putere s-au schimbat de multe ori. Cele două principate românești au cunoscut perioade de autonomie, de dependență politică și de confruntări militare cu puterile vecine.

În anul 1600, Mihai Viteazul a reușit, pentru o scurtă perioadă, să aducă sub aceeași conducere Țara Românească, Moldova și Transilvania. Nu a fost o unire durabilă și nici formarea unui stat național în sensul modern al termenului, dar a rămas un reper important în istoria românilor.

Unirea Moldovei cu Țara Românească, în 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat începutul statului român modern. În 1877 România și-a proclamat independența, recunoscută internațional în 1878, iar în 1881 a devenit regat.

În 1918, după încheierea Primului Război Mondial, Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România, în momente distincte, realizându-se ceea ce numim astăzi Marea Unire. România Mare a avut însă o existență teritorială relativ scurtă. În 1940 a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Transilvaniei, iar Cadrilaterul a revenit Bulgariei. Nordul Transilvaniei a fost recuperat în 1944, iar tratatele de pace de după război au consacrat configurația teritorială care, cu modificările ulterioare ale frontierei cu Uniunea Sovietică, a devenit cea de astăzi.

Privind toate aceste schimbări, constatăm că teritoriile locuite de români nu au avut întotdeauna aceleași granițe, nu au aparținut mereu aceluiași stat și nu au fost reunite sub aceeași conducere decât pentru perioade relativ scurte.

Urmărind granițele și apoi un alt documentar, am tras următoarea concluzie: pe noi, românii, nu ne-au unit granițele. Nu am fost definiți dintotdeauna de un stat sau de o țară. Pe noi ne-a unit limba română!

O limbă de origine latină, formată de-a lungul secolelor, în contact cu alte populații și culturi, păstrându-și însă caracterul romanic. O limbă care a continuat să fie vorbită de comunități aflate de o parte și de alta a munților, a râurilor și a frontierelor politice. O limbă care a făcut posibilă recunoașterea unei apartenențe comune chiar și atunci când istoria ne-a ținut despărțiți.

Urmărind și alte bloguri, am constatat că românii din Ardeal s-au simțit mai civilizați decât românii din exteriorul arcului carpatic. Pe ardeleni îi simt mai pătimași și mai patrioți când vine vorba de România. Cei care au trăit și au crescut în România de pe teritoriul fostei Valahii și fostei Moldove au un alt mod de a-și manifesta patriotismul. Dar toți gândim și simțim românește.

La mulți ani, România!