Călătorii
Publicat la 19 septembrie 2017
Când spun călătorii, mă refer la acțiuni, nu la persoane. Precizarea este futilă, după cum vă veți da seama, dar am vrut să lămuresc încă de la început unde trebuie pus accentul.
Călătoriile sunt călătoriile mele, așadar mă voi referi la ele. Și nu, nu sunt două versuri, pentru că… pentru că nu în versuri vreau să povestesc câte ceva din călătoriile mele. Cândva am câștigat o carte răspunzând unui sondaj legat de tema sau subiectul ce urma să fie abordat în postările ulterioare de către o persoană activă pe blog. Furând ideea (vai mie, ce am ajuns să spun!), am de gând să pornesc de la o listă de destinații prin care am ajuns.
Unele sunt de-a dreptul arhicunoscute, așa că poate ar fi bine să uit să le adaug în listă. Însă tocmai am citit (ce înseamnă să scriu fără diacritice: în loc de „citit”, scrisesem „cuțit”; diacriticele mi-ar fi atras mai repede atenția asupra erorii; sau, conform ministrului educației, o fi trebuit să scriu „greșelii”? Ar trebui să vă amuzați ascultându-l pe individ explicând diferența dintre greșeală și eroare.
Cât despre „greșeală”, încă nu m-am lămurit dacă este „greșală” sau „greșeală”; în fine, nu m-am lămurit asupra explicației generale a regulii ce se aplică unor cuvinte ce includ ș sau j pe undeva prin interiorul lor. Gata! Am deschis o paranteză prea lungă! E timpul să o închid! Vedeți?! Tot așa cum mi-am propus acum să închid paranteza, așa îmi propusesem deunăzi să închid gura.
Da! Gata! Nu mai deschid subiectul!) despre Rodin (nu, postarea nu era despre Auguste Rodin, ci el era doar parte a unei istorii), deci cum aș putea să scot Parisul din listă?
Dar și dacă l-aș lăsa (nu pe dinafară, ci în listă), ce garanții am că nu mă voi face de râs când mă voi trezi cu vreo solicitare să scriu despre obiective importante pe care eu nu le-am vizitat? De exemplu, aș aminti un nume: Brâncuși. Trebuia, dar nu am avut tangență cu el (cu ce a lăsat el, evident) când am ajuns la Paris. Totuși, că l-am menționat, pot spune că americanii au un mod aparte de a-i pronunța numele.
Mai e câte un român care îi spune ghidului pronunția corectă, dar până ghidului nu i se explică pronunția literelor cu căciuli și virgulițe pe care eu nu le folosesc (și nici el nu le folosește), cum ar putea reține?
Poate că ar putea reține un nume, dar cu un altul asemănător ar putea avea dificultăți. Un coleg din facultate m-a învățat cum să citesc literele în ungurește (se supără cineva dacă nu spun maghiară?). De atunci, știu să citesc corect orice cuvânt în limba vecinilor noștri (cu gard. Zâmbesc pentru că mi-am dat seama că vecinii și-au construit gard, nu zid! „Break down the wall! Break down the wall!” – știți, Pink Floyd). Sau știam, că nu am mai exersat de ceva vreme limba roș-alb-verde.
Dar asta nu înseamnă că și știu ce citesc, că înțeleg mai mult de o duzină de cuvinte (sau vreo două, cu indulgență).
Și iată că, ușor, ușor, chit că v-am amăgit un pic cu Parisul, am ajuns în țara vecină. Poate ar trebui să încep cu ea. Cu Budapesta, că invariabil drumurile m-au purtat pe direcția Szeged–Győr, prin Budapesta, spre Viena. Ah, nu, nu vreau să abat discuția de la Ungaria, ci doar spuneam. La Győr am înnoptat doar, am făcut câțiva pași afară din hotel ca să mâncăm ceva și am dat un ocol ca să găsim hotelul. Mi-am amintit. Am mai înnoptat o dată în Győr.
Atunci băiatul de la McDonald’s a întors casa de marcat spre mine ca să îmi arate cât am de plătit (a trecut ceva vreme de la peripeție; casele de marcat nu prevedeau afișaj și spre client; sau, dacă era, nu îmi amintesc, iar băiatul din spatele tejghelei o fi fost stânjenit că nu poate comunica în engleză cu noi, deși, în general, tinerii vorbesc engleza). Chiar stau și mă întreb ce i-o fi venit să întoarcă ditamai casa de marcat spre noi? Văd că am rămas la granița cu Austria.
Întorc privirea un pic spre țară. Ba nu, spre Budapesta. Lăsasem în urmă Tatabánya (cum nu pun nici în română accente sau alte semne, nu văd de ce le-aș pune în ungurește; spun doar că pe al treilea a se află un accent). Pe un versant stâncos și abrupt, la baza căruia se derulează lin autostrada, se remarcă o statuie impunătoare a unui vultur cu semne ale puterii în ghearele-i puternice. Cred că e vorba de puterea aceea a unui teritoriu extins, de pe vremea unui imperiu.
Las imperiul în urmă și conduc spre Germania, părăsind Austria (am menționat-o deja, deci ați reținut-o pe listă) în apropiere de Salzburg. Spunând Germania, cred că mă fălesc un pic cam fals. Ce am văzut din Germania e, de fapt, Bavaria, apoi drumul m-a condus spre Franța și Belgia.
Rămân la Bavaria și vă ademenesc cu faimoasele-i castele despre care ghidul spunea (în special despre unul dintre ele) că au secătuit bugetul țării la vremea construcției lor. I-am replicat că aceea a fost o investiție pe termen lung, dovada fiind prezența noastră, a turiștilor (vă aduceți aminte de diferența dintre călători și turiști? Veți spune că sunt obsedat de acea carte. Recunosc: sunt!), plătitori de bilete!
Asta cu turiștii plătitori de bilete mă aruncă în același gen de spațiu saxon, dar de pe meleaguri carpatine: bisericile fortificate din Transilvania. Cum ele nu au secătuit bugetele de pe timpuri, se pare că nu aduc suficienți bani pentru a fi restaurate și promovate pe măsura încărcăturii istorice (Slimnic e numele pe care l-aș asocia cu aceste cuvinte). Saxonii au plecat, iar istoria lor nu pare a fi istoria românilor.
Din păcate, avem un multiculturalism pe care nu știm să îl promovăm, pe care nu știm să îl inspirăm, să îi simțim parfumul și aroma.
De Franța v-am spus deja să o listați (nu pe bursă, că nu mă pricep la afaceri, dar, dacă vreți, puteți să vă documentați despre indicatorul numit risc de țară). Pentru că am scris „țară” cu diacritice (cât caz fac de semnele astea pe care nu le folosesc), și pentru că mai devreme am scris că îmi întorc privirea spre țară, în spiritul rândurilor de mai sus, mi-am adus aminte de un nume de român remarcat într-un muzeu din Budapesta (Galeria Națională Maghiară): Tristan Tzara.
Tot acolo am aflat (nu de el, căci de el ni s-a spus încă din școala primară) de unde vine acest nume. Tristan Tzara, trist în țară. Tristă informație. Români plecați la studii în străinătate. Români patrioți. Români plecați. Români rămași. Români renegați. Români întorși (sunt și astfel de români? Da. Regimul comunist ni-i dădea ca exemplu când eram pionieri: cică e rău în vest, așa că s-au întors să-l proslăvească pe conducătorul mult iubit, pe primul cârmaci al țării. Mi se face greață.
Cârmaci al țării care a rămas fără flotă în timp ce era condusă tot de un cârmaci, dar de data asta la propriu). Dar nu despre oameni am zis că vorbesc, ci despre destinații.
Înainte să trec Canalul Mânecii și Atlanticul spre tărâmul făgăduinței (ați bifat și Anglia și Statele, da?! De fapt, doar Londra și Windsor peste Canal, și destinații din câteva state de pe Coasta de Est), am ajuns și la sud de Dunăre, în Balcani, cu destinația Grecia. Am ajuns acolo fie prin Bulgaria (ea însăși destinație în vreo două rânduri), fie pe ruta mai scurtă, prin Serbia și FYROM (nu aș vrea să îi supăr pe greci folosind cu ușurință sau lejeritate Macedonia).
Grecia e mult spus, spun doar plajele din Halkidiki și vreo câteva destinații locale (deși Salonicul e ceva mai mult decât atât).
Și mai e ceva. O țară neutră lăsată în coada listei. Coada poate fi și coada vacii, dar nu orice vacă, ci una mov, alături de care marmota învelea ciocolata în staniol! Dintre țările pe care le-am văzut, cred că până acum aș pune Elveția pe primul loc. Nu aș menționa ce fel de top, că poate nu în toate ar ajunge așa sus, dar per ansamblu acolo aș pune-o.
Aceasta este o introducere într-o zi cu chef de vorbă. De fapt, e miezul nopții (ora 3:20, stabilită împreună cu o prietenă, este Greenwich-ul miezului nopții), dar când dimineața mea e prânzul altora, miezul nopții poate fi la fel de bun ca o după-amiază de vară indiană!
Alegeți o țară dintre cele de mai sus, iar eu vă voi povesti despre ceva care m-a impresionat sau care măcar mi-a plăcut de pe acolo.
