° Melanj °
Publicat la 3 noiembrie 2017
Citind articolul intitulat Intim, aș fi vrut să comentez (puteam eu să mă abțin?!) pe marginea sa și să notez gândurile — despre care se spune că ne zboară circa 30% din timp — ce mi-au adus în prim-planul amintirilor și senzațiilor o formație, Savatage, și un film, The Abyss.
Abisul era menționat explicit în text, abisul la propriu, deci gândurile și sinapsele nu au avut prea mult de lucru. Mai ales că diferența dintre limba română și cea engleză în privința acestui cuvânt nu este decât de un „s” și un „y” în locul unui „i”. Deci e vorba tot de un „i”, dar grecesc, ca un grec cu barbă cârlionțată și determinare de luptător care nu se teme nici de perși.
Cât despre Savatage, multe dintre piesele acestei formații mi-au creat o stare lăuntrică similară cu cea pe care aș fi experimentat-o pe străduțe lăturalnice și alei întunecate. În românește, o alee cu intrare, dar fără ieșire se cheamă fundătură, un cuvânt nu tocmai drăguț.
În schimb, în franceză, aceeași alee, care nu duce nicăieri și de pe care trebuie să faci cale întoarsă, se numește impasse, un termen tradus (sau folosit) la noi ca impas, dar utilizat atunci când te afli într-o situație fără ieșire, nu pe o alee fără ieșire. Am zâmbit când am citit Impasse Coz Douar pe una dintre plăcuțele indicatoare.
Coz Douar nu prea sună franțuzește, deoarece aleea se află în Bretania (Breizh fiind denumirea celtă), iar bretonii au origini celte, așa că multe denumiri nu au nicio legătură cu franceza. Regiunea bretonă de la capătul lumii (Finistère) poartă denumirea celtă Penn-ar-Bed.
Revin la Savatage și la simțăminte. Streets: A Rock Opera este titlul albumului care mi-a creat o astfel de senzație. Era o vreme în care nu îți puteai alege, ca acum, videoclipul pe YouTube, ci fie priveai ce îți oferea MTV-ul, fie ascultai casetele sau discurile de vinil personale ori împrumutate de la prieteni. Una dintre aceste casete conținea albumul de mai sus, al formației recomandate de un prieten, un adevărat metalist, deși nu părea dacă nu îl cunoșteai și îl întâlneai întâmplător pe stradă.
Indiferent dacă ascultam albumul acesta noaptea sau ziua, senzația era că mă aflu într-o suburbie întunecată a unui mare oraș occidental, dar într-una rău famată. Și, de fiecare dată, pare să fie noapte. Tabloul pare pictat în negru și bleumarin, cu vagi pete de lumină aruncate de câte un stâlp de iluminat sau de vreo firmă luminoasă uitată aprinsă. Însă toate aceste lumini sunt slab reprezentate în the big picture. Întunericul și teama domină ansamblul.
Sunt și piese care creează o atmosferă mai sumbră, mai sinistră, dar despre care nu vreau să scriu acum, pentru că, în urmă cu câteva zile, am ajuns într-un astfel de loc, iar cei ajunși acolo definitiv nu își mai schimbă vârsta…
Despre The Abyss nu țin minte mare lucru, dar câteva imagini mi se derulează prin fața ochilor, împreună cu ideea din final. Pacea care dăinuie printre făpturile și creaturile abisale pare a fi un ideal de neatins, dar totuși un ideal pentru societatea noastră, pentru umanitate…
Deoarece am răsfoit albumul foto intitulat Presqu’île de Crozon, adaug aici câteva dintre fotografiile făcute pe acolo.
Camaret-sur-Mer
Notre-Dame de Rocamadour:
Am uitat cum se numește localitatea în care se afla această capelă…
…dar, în apropiere, era această clădire pe al cărei perete am recunoscut un cuvânt dulce: crêperie (restaurant în care se prepară clătite).
Ce bine! Ce bine că am ales să mă uit și la poza asta și ce bine că am căutat „Skeud an amzer”! Este în lista restaurantelor, așa că am găsit localitatea în care se află: Menez-Hom! 🙂 Așadar, capela de mai sus este Chapelle Sainte-Marie du Menez-Hom.
Locronan este o localitate bine conservată, cu aspect arhaic, în care s-au turnat zeci de filme de epocă.
Église Saint-Ronan de Locronan:
Chapelle de Bonne Nouvelle:
Cred că ar trebui să mă opresc, deoarece deja am deviat de la subiect, iar despre pozele de mai sus și multe altele — ca să nu mai zic de cele de la Mont-Saint-Michel, pe care le-am pierdut — să scriu într-un alt articol.
Totuși, închei cu o precizare despre clătite. Cum eu nu sunt gurmand, am fost surprins să aflu că se prepară atât clătite dulci, cât și clătite sărate.
Celor dulci li se mai spunea crêpes sucrées, iar celor sărate, cărora parizienii (care habar nu au denumirea corectă, conform spuselor prietenului belgian) le spun crêpes salées, li se spune galettes. Aceste galettes (clătite sărate) au ca umplutură ouă, șuncă, brânză, cașcaval… Nu mă întrebați de rețetă, că în bucătărie nu am intrat decât o singură dată ca să gătesc, dar găsiți pe net dacă veți căuta „galettes bretonnes rețetă”! 🙂
Am reușit să fac un melanj foarte ciudat de muzică, film, adâncuri, idealuri, turism, artă fotografică și culinară. Când îmi voi fi pus gândurile în ordine, voi reveni cu postări punctuale. Acum vă las în compania celor de la Savatage, cu albumul Streets – A Rock Opera (1991).