Dulce și amar
Publicat la 2 decembrie 2017
Dinu se simțea prins între cele două talere ale unei balanțe: a vorbi mai mult și a tăcea mai mult. Lumea voia să afle de la el cât mai multe, dar felul lui de a vorbi îi făcea pe unii să-l privească altfel. Nu-i pica deloc bine, iar după ce termina discuțiile pe marginea câte unei teme ajungea să se simtă prost din pricina acelor priviri.
Oare nu le plăcea expunerea? Sau stilul său rapid, entuziast, plin de încântare? Oricare ar fi fost motivul, era clar că ceva îi deranja pe unii dintre cei din jurul său. Îl deranja și faptul că nu-i spuneau ce nu le plăcea sau ce nu le convenea; mereu negau, mereu îi spuneau că i s-a părut. Dar, de tot atâtea ori, el nu se simțea în apele lui.
Luase o hotărâre, dar știa că nu va reuși să facă acel jurământ parțial al tăcerii. De vorbit era nevoit să vorbească, societatea presupunând exercitarea acestui atribut. Dacă ar fi fost un pustnic, i-ar fi fost foarte ușor. Dar nu era. În plus, pe lângă familie și societate, locul său de muncă presupunea interacțiune zilnică și utilizarea tuturor mijloacelor de comunicare. Dacă ar fi fost… dar ce mai contează ce ar fi fost? Nu era.
Așa că trebuia să-și vadă mai departe de viață și de îndatoririle de tot felul. Își propusese totuși să scrie mai mult, ocupându-și astfel timpul în care ar fi fost tentat să sune pe cineva, să se intereseze de câte un proiect sau de soarta unuia ori a altuia, să invite vreun prieten sau vreo prietenă la o cafea. Îi plăcea să spună asta, dar unele dintre prietenele sale preferau ceaiul; ba chiar nu orice ceai și nu servit oricum.
Observase tabieturile unora dintre ele, în mare parte asemănătoare, dar care difereau pe ici, pe colo. Încercase în câteva rânduri și el ceaiul în locul cafelei, dar îi fusese clar încă de la început că ceaiul nu fusese pentru el sau că el nu fusese „construit” pentru a bea ceai. Exista și o excepție: ceaiul de iarnă. Prietena lui cea mai bună îi observase firea și plăcerea din copilărie pentru anumite „dulcegării” condimentate cu scorțișoară.
Fiind o fină cunoscătoare a feluritelor arome, îi recomandase ceaiul Anotimpurile. Era sezonul rece, așa că Iarna era ceaiul perfect pentru el: cu scorțișoară! Cum se apropia sezonul rece, cum începea căutarea acelui sortiment, cu o coloristică a cutiei potrivită sărbătorilor de iarnă. Producătorii diversificau combinațiile de arome și încercau să atragă noi clienți. Dinu rămase fidel aromei. La serviciu își prepara ceaiul, pe care îl îndulcea cu zahărul de care multă lume îl îndemna să se îndepărteze.
Mierea ar fi fost mult mai potrivită, însă Dinu era de părere că apa fiartă alterează proprietățile deosebite ale produsului auriu. Deși cafeaua o prefera neagră, limonada și ceaiurile le prefera îndulcite un pic peste medie.
Considera că media era, cel puțin în cazul limonadei, cantitatea de zahăr folosită de cei care o preparau la terasele pe care le frecventa în zilele toride de vară. Apăreau mereu discuții în jurul zahărului alb, al celui brun, al proprietăților sale și al faptului că zahărul schimbă aroma naturală a ceaiului neîndulcit. Era de acord cu acest din urmă aspect, pentru că așa descoperise gustul „adevărat” al cafelei, renunțând la zahăr.
Citise în adolescență un roman, o cronică de familie (probabil The Forsyte Saga – chiar dacă nu era acesta, tot ar trebui să-l recitească cândva), în care urmărea în special cum trebuie să se comporte un gentleman, cum să acționeze, cum și cât să vorbească. În tinerețe realizase că nu avea nici cea mai mică șansă de a deveni un gentleman autentic, în ciuda eforturilor sale.
Se mișca, respira, trăia, studiase, lucra, locuia într-o societate opusă uneia în care predomina bunul-simț și în care civilizația era la ea acasă. Ce, cum și cât să vorbească putea fi controlat prin exercițiu, dar sângele său, un amestec latino-balcanico-slav, îi fierbea de multe ori în vene, iar asta lăsa logica în urmă. Se mustra mereu după câte un astfel de episod, dar era conștient că sângele apă nu se face. Nici măcar donările frecvente de sânge nu aveau vreun efect de schimbare.
Deși încercase, deși concluzionase că nu are sorți de izbândă, voința sa fiind invers proporțională cu clocotul fluidului roșu, reușise totuși ceva; ceva ce avea să-i încânte simțurile mulți, foarte mulți ani după aceea. Își adusese aminte la un moment dat că citise că un gentleman își bea cafeaua fără zahăr.
Poate că memoria îi juca feste (știa că nu se poate baza pe ea), dar putea să jure că așa citise. Rețeta de cafea, pe care o prepara acasă la ibric, presupunea, pentru fiecare ceașcă de cafea, o linguriță rasă de zahăr la o linguriță cu vârf de cafea. Cafeaua dulce astfel preparată era un deliciu, o savoare, dar totuși diferea de gustul lăsat de boabele de cafea prăjită pe care, copil fiind, le spărgea între măsele și pe care apoi le ronțăia cu poftă.
Știa că excesul dăuna, așa că nu abuza de bunăvoința bunicului, care se îndeletnicea cu măcinatul cafelei cu acea râșniță manuală din alamă, făcută probabil pe Insula Ada-Kaleh cam pe vremea când bunicul său avea vârsta lui fragedă…
Hotărî să reducă treptat zahărul din cafea. Se obișnui relativ repede cu gustul amar al cafelei preparate după aceeași rețetă, la nisip, pe foc mic, dar neîndulcită. În curând avea să se bucure de aroma cafelei perfecte. O astfel de senzație e greu de descris; o astfel de senzație se savurează sorbitură cu sorbitură, la o discuție amicală sau cu o carte bună în mână.
Încercase același lucru cu ceaiul. Devenise conștient de răul pe care îl poate provoca zahărul. Redusese mult mai rapid cele patru lingurițe pe care obișnuia să le adauge la o ceașcă de ceai. Reușise să se împace și cu gustul plantelor, rădăcinilor, fructelor sau frunzelor fierte ori infuzate, însă nu simțea aceeași plăcere ca în cazul cafelei. Era o excepție: ceaiul cu scorțișoară. În cazul lui, plăcerea era dublată de recomandarea primită din partea prietenei sale.
Îi era clar: ceaiul se bea îndulcit.
