Fortăreața Diana
Publicat la 20 noiembrie 2017
De atâtea ori am trecut pe aici, încât nu știu de ce nu m-am oprit până acum sau măcar de ce nu oi fi ales o zi însorită. Uneori întrebările nu așteaptă un răspuns. Alteori, răspunsul naște alte întrebări la care chiar nu vrem să aflăm răspunsul. Acum nici nu mai contează de ce nu m-am oprit până acum, din moment ce, în sfârșit, m-am decis să o fac.
Controlul vamal și cel al documentelor decurg ca de obicei. Uneori, sârbul mă întreabă în românește unde merg, dar nu cred că vrea neapărat să știe, ci doar să-și încerce norocul cu vreunul care are ceva nedeclarat în mașină. Câteodată îi răspund că merg la plimbare, alteori că merg să servesc prânzul sau, pur și simplu, că merg la o cafea! Pont: dacă mergeți la sârbi sau sunteți în tranzit prin Serbia, să nu cereți pur și simplu o cafea! Specificați espresso sau cappuccino.
Cel puțin dacă aveți pretenții în privința gustului cafelei…
La ieșirea din vamă, în intersecția cu drumul care duce spre Beograd, indicatoarele turistice te pun puțin pe gânduri dacă nu ți-ai făcut un plan. Spre stânga, Fortăreața Diana și Podul lui Traian, iar spre dreapta, Tabula Traiana. Tot spre stânga, dar indicatorul va apărea abia peste câțiva kilometri, este indicată o altă destinație turistică: Felix Romuliana. Despre aceasta vă voi povesti altă dată.
La Tabula Traiana nu am ajuns și nici nu știu dacă se poate ajunge, deoarece se află chiar pe malul apei, pe un versant abrupt. A fost repoziționată și ridicată cu circa 30 de metri pentru a nu fi înghițită de apele lacului Đerdap (citiți Gerdap; folosesc denumirea sârbească deoarece mă aflu pe malul drept, în țara vecină).
Așadar, am terminat cu dreapta. Să vedem ce ne oferă stânga, dar în apropiere, căci am spus deja că cei peste 100 de kilometri până la Felix Romuliana îi voi parcurge bloggeristic într-o altă postare.
În intersecție virez la stânga, în direcția pe care o aveam în plan. Burgerului sârbesc, pe nume pleșcavița (mai corect ar fi plieșcavița, cu primul „i” lung, iotacizat), parcă îi și simțeam aroma ademenitoare. Dar preferatul meu nu este burgerul, ci șnițelul Karageorge (Karadjordje), o versiune imensă de cordon bleu.
După el plecasem! Restaurantul cu o atmosferă aparte, caldă și prietenoasă, se află în apropierea muzeului în care sunt expuse, printre altele, vestigii ale culturii romane (ce, ați râs când ați citit „culturii romane”? Se mai întâmplă!). Dar gândul m-a dus spre destinație mai repede decât mașina, căreia îi setasem pe pilot automat viteza legală în Serbia, în afara localităților, adică 80 km/h.
Mă mai uit preventiv în oglinda retrovizoare (dar cine să fie pe un drum relativ puțin circulat?), semnalizez, frânez, trag pe dreapta, dau în marșarier, mă asigur din nou, semnalizez stânga și intru pe un drum neasfaltat. Am hotărât că acum este momentul să vizitez Fortăreața Diana. Indicatorul maro mi-a atras atenția și mi-a deturnat gândul de la mâncare; nici nu era prea greu, din moment ce atenția la volan este, înainte de toate, îndreptată spre drum.
Dacă ești pasager și privirea îți zburdă pe geam, este foarte probabil să remarci zidurile cetății. Construite din rânduri intercalate de piatră și cărămidă, acestea au fost învăluite în timp de pământul care, la rândul lui, a fost acoperit de iarbă verde. Nu știu cât de protector a fost stratul de iarbă, dar primul, cu siguranță, a protejat construcția și, pe alocuri, încă o mai protejează.
Las mașina pe marginea drumului care continuă șerpuit prin apropierea cetății, spre terenuri parcelate și proprietăți ale unor oameni care, în comunism, au avut, spre deosebire de cetățenii țării de pe celălalt mal, un simț foarte dezvoltat al proprietății. La ei, comunismul nu a însemnat punerea în comun a bunurilor individuale, iar libera circulație și libertatea individului erau lucruri obișnuite.
Zidul care se întinde în fața ochilor are câte un turn la fiecare colț (mai bine zis, ce a mai rămas din ele), iar la mijloc, două turnuri semicirculare flanchează intrarea.
Fac o fotografie panoramică a zidului și mă îndrept spre un portal de același tip cu cel întâlnit și la Felix Romuliana, dar parcă la o scară ceva mai redusă; ce-i drept, cele două fortificații au fost construite în epoci diferite. Privit dintr-un anumit unghi, portalul dintre cele două turnuri semicirculare nici măcar nu se observă, astfel că cetatea pare să nu aibă intrare. Fac câțiva pași spre dreapta și o observ. Afară burnițează, iar iarba este încărcată de stropi, ca de rouă.
Pășesc spre portal, dar mă opresc pentru a mai observa un detaliu constructiv.
Pășesc. Fac un pas în timp, un pas în istorie, un pas pe teritoriul unui imperiu care a avut o mai mare tangență cu poporul vecin slav decât cu noi, cei care ne considerăm urmași ai Romei. De-a lungul intrării se întinde o alee care, probabil, era încadrată de coloane și care pare să fie tot atât de lungă cât fortăreața însăși.
Privind în dreapta și în stânga, observ delimitările unor încăperi generoase, iar la capătul aleilor dintre acestea și zidul de la intrare, pe colțurile zidului de împrejmuire, se află turnuri pătrate dispuse oblic. Această poziționare m-a adus cu aproximativ un mileniu și jumătate mai aproape de zilele noastre, mai exact până în vremea în care Vauban a gândit, proiectat și realizat cetăți de apărare în stilul care îi poartă numele.
Puțin mai în față, în dreapta aleii, se remarcă un zid cu formă de navă, care înconjoară un spațiu pavat cu lespezi de piatră. Probabil că a fost ridicat după ce fortăreața, construită în timpul domniei împăratului Traian, în jurul anului 100, a fost distrusă de huni, pe la mijlocul secolului al V-lea, și reconstruită de împăratul Iustinian, în anul 530.
Am urcat într-o zonă încă neexcavată, curios să văd „copacul vieții” și portalul cu arcadă de pe latura răsăriteană, care, asemenea celui de pe latura apuseană, părea să fi fost renovat.
Dimensiunile foarte mari ale fortăreței, 200 de metri lungime și 100 de metri lățime, au făcut ca arheologii să fie selectivi în privința zonelor cercetate și descărcate de sarcină arheologică. Copacul se află într-o astfel de zonă, așa că nu pare să fie în interiorul cetății, în ciuda tuturor evidențelor.
Încă vreo câteva coloane și alte câteva turnuri de pe una dintre laturi, dar și câteva ziduri cu unghiuri perfect drepte îmi mai atrag atenția.
Vremea umedă pare să mă trimită la mașină. Parcă nu-mi vine să mai plec de acolo; aș fi rămas să-mi imaginez o zi obișnuită și una în care se pregătea atacul asupra Daciei și dacilor. Un astfel de exercițiu de imaginație mi-ar fi amintit de perioada în care serveam patria, o vreme în care armata era obligatorie. Remarc totuși o lespede cu un X dublu incrustat.
Puțin mai jos, Apolodor din Damasc construia faimosul pod de la Drubeta, construcție pentru care romanii au săpat un canal de deviere (parțială, probabil) a cursului Danubiului. Și nu săpaseră doar acest canal, ci și unul de-a lungul fluviului, Sipium (după care localitatea din vecinătate își trage denumirea, Șip), care scutea vasele lor de furia apelor din zona cataractelor și a gherdapurilor, făcând viața navigatorilor mult mai ușoară.
Pe vremuri, zona Porților de Fier – Gerdap a fost una disputată, o graniță între imperii mai vechi și mai noi. Acum, turiștii nu prea găsesc cu ușurință materiale documentare despre obiectivele din zonă. Despre câteva am amintit în această postare. Despre altele poate îmi spuneți voi!
Vacanță plăcută!