În urmă cu douăzeci de ani
Publicat la 18 februarie 2017
Timișoara. Oraș studențesc. AD 199x. Eu. Student. Vârsta: 2x-1. Complexul studențesc. Holul unui cămin.
Împreună cu un prieten mă îndrept spre camera altor colegi și prieteni. Meci de baschet în NBA. Ora târzie, că, deh, meciul e în America… Cioc, cioc, deschidem ușa și intrăm. Singura lumină din camera mică, în care erau deja trei amatori de baschet, este cea a televizorului sport. Cei trei, înghesuiți în colțul patului opus colțului camerei în care era așezat, pe o măsuță, televizorul, își îndreaptă privirile către ușă.
Lumina de pe hol îi face să mijească ochii, iar când ne-au identificat, au făcut un gest automat, parcă de retragere cât mai departe de ușa pe care noi tocmai intraserăm. Ciao! Nimic. Noi repetăm: Ciao! Abia îngăimat vine și salutul lor. Se uită parcă cu prea mare atenție la mine, aproape înmărmuriți. Dau din mână și le zâmbesc, moment în care par să-și revină. Comentariul de la TV pare să ne amintească motivul pentru care eram cinci într-o cameră de doi. NBA. Discuțiile obișnuite. Final de meci. Analiză.
Oră târzie. Ciao!
Holul căminului.
– Ai văzut?
Eu: ce să văd?
– S-au speriat de tine!
– Cum așa?
– S-a spânzurat un student în podul căminului. Descrierea lui i-a făcut pe toți să creadă că tu erai acela. Zice-se că din dragoste.
– Păi și eu de ce aș fi făcut-o?
– Ei nu știau motivul, ci doar descrierea victimei…
– Deci de asta s-au înghesuit în colț… Și cine era nefericitul?
– Unu’ de la Universitate.
– Săracu’ de el… Azi ești, mâine nu mai ești… Mâine cum ai ore?
– De la zece la două și de la patru la șase. Tu?
– Tot până la șase. Noapte bună!
– Ciao! Noapte bună!
Love Hurts. Dragostea rănește. Dar iată că, de data asta, durerea a atins insuportabilul. Oare care este limita psihică ce trebuie atinsă astfel încât simpla inerție a mișcării spre această limită să ducă la încălcarea ei și recurgerea la gestul extrem? Cei care au depășit-o nu ne pot spune, iar preoții nu le-o iartă. Oare chiar nimic nu mai contează din ce a fost înainte? Se pare că nici pentru victimă și nici pentru preot.
Show Must Go On. Viața merge mai departe. Trebuie să meargă mai departe. Dar nu Queen pare să fie muzica potrivită, tot așa cum nici Nazareth nu e, dar care își lasă totuși, în această postare, titlul faimoasei sale piese.
Six Degrees of Inner Turbulence pare să fie albumul potrivit pentru acest episod de acum douăzeci (și ceva) de ani… Așadar, Dream Theater. Move On!
Six Degrees of Inner Turbulence este un album conceptual în care cele cinci piese ale primului disc explorează diverse teme ale zbaterilor vieții, precum alcoolismul, pierderea credinței, autoizolarea, sanctitatea vieții și a morții.
Versurile cântecului „Disappear”, scrise de James LaBrie, dezbat tema morții; piesa a fost inițial intitulată „Move On”.