Midus

Publicat la 11 noiembrie 2017

Pentru mine era o zi oarecare. Așteptam un coleg în apropierea recepției unui hotel, a cărui intrare dădea într-o stradă în pantă (dar câte străzi orizontale sunt în Lausanne?). Era o oră la care cei mai mulți își începuseră deja ziua, așa că atmosfera era de-a dreptul liniștită. Poate prea liniștită!

Mobilierul și amenajarea spațiului de la intrare mă duceau cu gândul la decorurile filmelor din anii ’70. Îmi amintesc că acțiunea din Love and Bullets se desfășoară în Elveția.

Numai că filmele acelea aveau parte de multă acțiune. Așadar, la recepția hotelului aveam câteva elemente care păreau gata să intre în coliziune. Era nevoie doar de un declanșator, iar acesta nu a întârziat să apară.

Ziua aceea de toamnă părea desprinsă din L’été indien, cântecul lui Joe Dassin.

Le Jardin Botanique, aflat în apropiere, părea să-și reverse culorile pastelate prin ferestrele hotelului.




Colegul întârzia să apară. Ceva părea să-l rețină, dar, cum problema pe care o aveam de rezolvat împreună putea suferi o amânare, nu l-am deranjat nici măcar cu un telefon.

Deodată, ușa de la intrare se deschise brusc. Un cuplu încărcat de bagaje își făcu apariția, spulberând liniștea de până atunci. Intrarea lor lăsa impresia că afară era viscol și că abia așteptaseră să găsească un loc călduros în care să se adăpostească.

— Guten Tag! au salutat ei, închizând ușa în urma lor.

— Bonjour! le-a răspuns amabil recepționerul.

Și-au așezat ordonat bagajele într-un colț, după care s-au adresat din nou recepționerului, de data aceasta parcă mai liniștiți. Felul în care vorbeau și puținele cuvinte germane pe care le știam m-au făcut să înțeleg că doreau o cameră dublă.

Recepționerul, amabil și zâmbitor, le-a răspuns în franceză că nu vorbește germana. Cei doi au încremenit pentru o clipă. Privirile lor păreau să întrebe: „Cum adică, în Elveția și nu vorbești germana?”


Combinația de monologuri, incapabile să se transforme într-un dialog din pricina barierei lingvistice, m-a făcut să presupun că turiștii erau nedumeriți: se aflau în propria țară și nu se puteau caza pentru că un concetățean de-al lor nu le vorbea limba. O limbă națională, de altfel. Recepționerul, la rândul său, părea nedumerit de indignarea lor, întrucât vorbea una dintre limbile naționale ale aceleiași țări, într-un canton ai cărui locuitori vorbesc în majoritate, asemenea lui, franceza.

Probabil că tânărul recepționer nu-și pusese niciodată problema învățării unei limbi atât de greu de învățat precum germana. Cu siguranță știa engleza și, poate, italiana.

Dar turiștii continuau să i se adreseze indignați în germană. Problema nu mai era cazarea, ci dreptul de a folosi, într-un canton francofon, una dintre limbile naționale ale Elveției: germana, cea mai răspândită dintre ele.

Nu ridicau glasul, dar se simțea cum atmosfera din jurul recepției se întuneca, de parcă afară s-ar fi înnourat cu repeziciune. Norii negri din interior așteptau parcă o descărcare electrică.

Afară era plăcut. Soarele lumina cald strada și clădirile de vizavi. Mașinile circulau lent și prudent, de parcă toate ar fi ajuns deja la destinație, iar curtea în care urmau să intre era vecină cu hotelul…



Cum s-o fi terminat întâmplarea nu știu, pentru că între timp a apărut colegul și am plecat spre Ouchy.


Un lucru mi-a rămas însă clar: recepționerul, în ciuda amabilității și disponibilității pe care le presupunea postul său, nu avea nici cea mai mică dorință de a încerca măcar să se înțeleagă cu cei doi turiști vorbitori de germană.

În general, când o astfel de barieră coboară, există soluții cinetice: datul din mâini. Dar probabil că această soluție era nedemnă de sobrietatea și rigoarea germană.

Nu știu… sângele meu are altă compoziție.