Midus

Publicat la 6 decembrie 2017

De zeci de kilometri, mașina rula monoton în noapte. Autostrada rămăsese undeva în urmă, iar până acasă nu mai era nicio porțiune de astfel de șosea; nici măcar de drum expres. Muzica, selectată cu atenție, învăluia interiorul în acorduri potrivite cu noaptea cu lună plină. De mai bine de o jumătate de oră, nu se întâlnise cu nicio mașină pe drumul de obicei puțin circulat.

Luminile de drum sfâșiau vertical întunericul nopții ca pe o mătase neagră ce lucea uneori în lumina lunii sau a vreunui stâlp de iluminat de prin satele ce păreau părăsite. Frigul pătrunzător al acelei toamne umede îi făcuse pe câini să se aciuiască în cotloane ascunse și ferite de adierile sporadice de vânt. Nu era nimeni pe drum și nimeni pe lângă drum. În mașină era cald și bine.

Dinu se uita din când în când la ora probabilă a sosirii la destinație. Navigatorul era cât se poate de exact, iar rulajul cu viteza legală nu modifica deloc ora sosirii. Nu se grăbea, iar ora aceea aproape încremenită îi dădea o senzație de mulțumire: conducea legal! Se mai uita și la ora indicată la bord; timpul se scurgea în ritmul său.

Lui Freddie, un coleg din facultate, amator de bancuri seci, îi plăcuse o reclamă ce promova silențiozitatea unei faimoase limuzine: singurul zgomot perceput în interior este cel al ceasului electronic de la bord! Cam la fel de tăcută era și noaptea asta. Din acest motiv asculta muzică. Gândurile veneau și plecau tot în ritmul lor.

Diferența era aceea că unele gânduri păreau a fi pe un ritm de speed metal, iar altele în ritm de smooth jazz, iar asta făcea ca uneori să aibă senzația că va ajunge mai repede, alteori mai târziu. Dar nu se grăbea. Își aduse aminte de o avertizare pe unul din panourile electronice informative de pe una din autostrăzile din Europa: „Nu uitați! Sunteți așteptat!”. Da, ce rost avea să se grăbească?

În bezna nopții remarcă licărul luminilor îndepărtate reflectate în luciul apei. Șoseaua șerpuia acum pe malul apei. Dacă nu ar fi fost acele luminițe, nici nu ar fi sesizat prezența apei. Suntem materie și spirit, iar în materia din care suntem plămădiți predomină apa. Acum apa era în stânga lui. Dinu admira cu coada ochiului dansul luminilor pe luciul apei.

Nu mai era mult și sezonul rece va face să înghețe acea porțiune de apă, iar la următorul său drum avea să observe un alt joc de lumini, un fel de patinaj artistic, acel sport preferat al colegei din biroul alăturat.

Mai trecură câțiva kilometri; se mai adăugară câteva minute la ora indicată de bețișoarele portocalii. Fusese încântat de primele ceasuri de mână cu afișajul acela cenușiu cu cristale lichide. Primise unul când era prin clasa a șasea. Libertatea de circulație mai avea să fie îngrădită încă aproape un deceniu, iar oamenilor le lipseau multe din pricina politicii de partid și de stat, catastrofale din multe puncte de vedere, dar vecinii de peste graniță fuseseră mai norocoși.

Și de norocul lor profitau și conaționalii săi de pe lângă graniță. Ei aduceau nu numai obiecte ce le vedeai doar prin cataloagele Neckermann, dar releele lor de televiziune aruncau inevitabil undele lor ca pe niște adieri de libertate.

În adolescență inspira, inhala, aproape în tot timpul său liber, emisiunile televiziunii vecinilor de la sud-vest, acei vecini care circulau liberi în Europa Occidentală, care lucrau acolo, care se bucurau de libertate! Li-ber-ta-te! Maratoanele de film de la sfârșit de săptămână, recepționate cu antenele de bandă largă, dublu romb, ocupau programul de dezbateri amicale toată săptămâna ce urma.

Maratonul cu filme de Oscar! Ce nebunie! Ce senzație într-o perioadă în care la noi predomina emisiunea cu pureci.

Doar două ore de emisiune din care un singur personaj făcea „deliciul” oricărui ahtiat de emisiuni ce proslăveau progresul societății multilateral dezvoltate… Pachetele de chewing gum Casino în care găseai cu siguranță câte o carte de joc, mărci de blue jeans care mai de care, țigările lor Vikend, ceasurile electronice Casio, în special cele cu șapte melodii, Vegeta de la Podravka, casete audio și video cu muzică rock (sau disco ori populară, în funcție de cerințe și gusturi), și abțibildurile Panini… Toate acestea (și multe altele mai faimoase) sunt acum în orice magazin.

Dar atunci acestea erau o fărâmă de libertate într-o țară închisă ermetic. Muzica pe care o asculta acum era asortată cu cea ascultată în acea perioadă de la vecini.

Se apropie de un sat și reduse viteza. Indicatorul cu numele localității era însoțit de cel ce reglementa viteza în localitate. Își aduse aminte că în Franța, după vreo două sute de metri de la intrarea în localitate, încă un semn cu viteza maximă admisă era afișat, dar de această dată însoțit de plăcuța adițională „Rapel”. Așa că dacă depășeai viteza după acel indicator, nu mai aveai nicio scuză. Nu era cazul pe drumul pe care mergea acum.

Roti de volan ca să urmeze curba spre dreapta, încă cu gândul la acel indicator. De pe drumul lateral, relativ mascat de colina pe care o ocolea drumul principal, ieși o mașină al cărei șofer părea să fie prea adormit ca să realizeze că trebuia să oprească la semnul Stop. Sau poate că era prea decolorat și prea puțin vizibil în acea noapte. Dinu viră brusc spre banda cealaltă intenționând să ferească autoturismul cu șoferul neatent. Acceleră ca să depășească mai rapid autoturismul ce-i ieși în cale.

Remarcă o pată neagră ceva mai departe pe șosea. Ce căuta pasărea asta neagră în mijlocul drumului? Tocmai aici și acum și-a găsit să se odihnească? O fi coborât să vâneze vreun șoarece de câmp. Instinctul de conservare o va face să își ia zborul. Șoferul, în manevra lui la dreapta, nici măcar nu se încadra bine pe banda sa, forțându-l pe Dinu să acroșeze acostamentul cu roțile de pe partea stângă, dar controla bine traiectoria mașinii. Pasărea rămase pe loc. Îi vedea deja conturul mai aproape.

Reveni cu roțile pe asfalt. Privi în oglinda retrovizoare și văzu că celălalt autoturism trăsese pe dreapta. Probabil că șoferul realizase situația și, speriat, frânase brusc. Trase și el de volan ca să revină pe banda lui. Pasărea cea neagră era tot acolo, dar acum era mult prea aproape și nu înțelegea de ce nu-și luase zborul. Într-o clipă trase brusc de volan ca să o evite, dar simți că roata calcă pe ceva dur, ceva mult mai dur decât ar fi putut fi corpul unei păsări, al acelei păsări.

Explozia anvelopei scoase mașina de pe traiectoria deja forțată de manevra de evitare. Prinse din nou pietrișul de pe marginea șoselei, însă de data asta mașina nu mai reveni pe șosea. Continuă un traseu sinuos, intră pe iarba încă verde, udă. Panta se accentua spre apă pe al cărei luciu dansaseră mai devreme luminițele. Mașina se rostogoli, iar airbag-urile părură să îl protejeze pe Dinu; cel puțin deocamdată. Dar rostogolirea continuă, căci nivelul apei era mult mai jos decât drumul.

Se făcu dimineață. Girofarurile albastre și roș-albastre pâlpâiau tăcute. O macara se apropia dinspre sat. Șoferul neatent privea în gol spre locul în care lacul înghițise mașina condusă de Dinu. În jurul său, toată agitația generată de un astfel de accident părea să se desfășoare în surdină. Nu auzea nimic, nu vedea nimic. Cei de la ambulanță îi puseseră pe umeri o pătură groasă, dar nu părea să fi fost conștient de gestul lor.

Stătea în picioare, puțin aplecat, parcă plecat deja din această lume, ținând în mâini o bucată neagră, dintr-un material dur. Privită dintr-un anumit unghi, așa cum o ținea în mâini, acea bucată destul de mare, aproape cât un cap de om, avea o formă de pasăre. Dacă ar fi privit-o atât de aproape, Dinu ar fi asociat-o cu acel Șoim Maltez din filmul omonim cu Humphrey Bogart. Îi plăcuse atât de mult filmul, încât Bogart devenise actorul lui preferat. Citise și cartea cu aceeași emoție cu care urmărise filmul.

Pe iarba verde și umedă de pe malul lacului, rămăsese înscrisă, ca niște hieroglife uriașe, traiectoria ultimului drum al lui Dinu.