Penn-ar-Bed. Capătul lumii.
Publicat la 5 decembrie 2017
Până la capătul lumii și dincolo de el… Cam așa suna o destinație… Ah, nu, nu All Inclusive, piesa de teatru cu Medeea Marinescu și Marius Manole, ci una indicată în Pirații din Caraibe. Și nu, nu vreau să povestesc nici despre piesă, nici despre film. Cu toate astea, le recomand. Piesa, pentru câteva situații și lecții de viață, iar filmul, pentru aventură.
De aici, textul urma să ia o anumită turnură, dar se făcu cum se făcu, că ora mi se arătă trei și douăzeci. Oh, da, iarăși ne iei cu Călăreții Apocalipsei… Oh, nu! Nici vorbă! Și de-mi place, și de nu-mi place, am ajuns să fiu, în general, treaz la miezul nopții sau aproape până la miezul nopții.
Sun is the same in a relative way…
Time – Pink Floyd
Se face cumva că „până la capătul lumii și dincolo de el” te duce cu gândul la vremuri în care Pământul era considerat centrul Universului (îmi place formularea din zilele noastre: Universul cunoscut). Nu trebuie însă să ne imaginăm că oamenii acelor vremuri credeau cu toții că Pământul este plat. Forma sferică era cunoscută încă din Antichitate. Aristotel aducea deja, în secolul al IV-lea î.Hr., argumente în sprijinul acestei idei.
Eppur si muove! Cel puțin, așa spune legenda despre Galileo Galilei. Nu există dovezi că ar fi rostit aceste cuvinte după ce a fost obligat să abjure doctrina heliocentrică. Dar Pământul chiar se mișcă, iar Galilei avea dreptate să susțină acest lucru. Autoritățile ecleziastice ale vremii nu erau deloc încântate de ideile lui!
Despre forma Pământului se vorbea cu mult înaintea lui Galilei. Pliniu cel Bătrân, în secolul I d.Hr., descria în Naturalis Historia un fenomen interesant: uscatul care nu mai poate fi văzut de pe puntea unei corăbii poate fi încă zărit de pe catarg. Tot el observa că un obiect luminos fixat în vârful catargului unei nave care se îndepărtează pare să coboare treptat, până dispare din vedere.
O observație simplă, dar grăitoare: o corabie nu dispare pur și simplu în depărtare, ci pare să se piardă treptat sub orizont.
A mai fost o vreme în care unor ținuturi li s-a spus „sfârșitul lumii”, deoarece dincolo de țărm nu mai era decât marea întinsă, iar în ea se culca soarele…
În acele timpuri, marinarii aveau tot felul de superstiții (dar cine nu are?!). Le aveau. Le primiseră drept moștenire, trăiau cu ele, apoi le transmiteau din tată în fiu.
În Finistère (nume evident pentru pământul de la capătul lumii) sau Penn-ar-Bed, denumirea celtă (nume mai puțin evident pentru același pământ), se spune că rostirea numelor a două creaturi aparent nevinovate și fără vreo putere miraculoasă va duce cu siguranță la naufragiul sau la scufundarea corabiei la bordul căreia vreun nefericit de marinar a pronunțat iepure sau melc.
Probabil natura le-o fi dat motive întemeiate să creadă asta. Eu aș zice că imaginea este sugestivă! Nu este vreun truc, ci o realitate din Pointe du Morgat (Beg ar Gador).
Cu iepurele (în stânga) cred că este destul de clar, dar cu melcul… Ei bine, cu melcul cred că este discutabil. Dacă aș zice că este o balenă, nu aș putea fi contrazis prea lesne în privința formei; poate doar a dimensiunii relative față de iepurilă de alături. Dar aceeași problemă ar fi și cu dimensiunea melcului…
Sun is the same in a relative way…
M-am agățat din nou de poze, din nou de Pink Floyd. Turnura asta nu trebuia să aibă loc. Intenționasem să spun că, pentru a ajunge până dincolo de capătul lumii, este nevoie de curaj și determinare, de sprijin și de încredere, de devotament și de loialitate. Mai e nevoie și de tărie fizică, psihică și de caracter.
Oare câte dintre acestea pot duce? Câte dintre ele mă caracterizează? Câte aș vrea să mă caracterizeze?! Toate! Dar le pot duce? E corpul meu atât de puternic? Cu siguranță că nu! E mintea mea suficient de isteață pentru asta? Întreab-o! Dar sufletul? Dacă nu l-oi fi vândut deja, poate că mai are o șansă! Aș vrea cât mai multe dintre cele de mai sus?! Mai întrebi?! Sigur! Le merit? Întrebarea asta au pus-o și într-una dintre ultimele reclame la un model al unei cunoscute mărci auto (tatăl ei avea prenumele Henry).
Oamenii puternici pot ajunge până dincolo! Dar ce înseamnă, de fapt, să fii puternic? Poate că nu este vorba despre forță fizică, despre inteligență sau despre curajul de a înfrunta necunoscutul. Poate că adevărata putere înseamnă să ai suficientă încredere în tine încât să-ți permiți să încerci, să greșești, să nu fii cel mai bun. Să nu te lași împiedicat de gândul că nu ești suficient de bun sau că altcineva ar fi mai îndreptățit decât tine să ajungă acolo. Să-ți acorzi, pur și simplu, permisiunea de a încerca.
Să sper că voi ajunge vreodată acolo e doar o copilărie… Poate doar dacă… doar dacă voi lupta pentru asta. Și pentru asta îmi trebuie ce am scris mai sus.
Deocamdată scriu. Ce va urma, voi vedea…