Midus

Publicat la 9 iulie 2014

Podul de pe râul Kwai. Un film cu multe premii Oscar câștigate (șapte, mai exact), un film care m-a impresionat în copilărie (cu siguranță, forma particulară a podului face parte din amintirile acelei prime vizionări), un film de care mi-am amintit în urmă cu vreun an. La vremea respectivă, am pus pe blog câteva citate și o secvență în interpretarea lui Sir Alec Guinness. Zilele trecute a fost redifuzat pe un canal de televiziune, dar, pentru că nu l-am prins de la început, mi-am propus să îl urmăresc în liniște, de pe DVD.

Am găsit momentul oportun și, cu toate că nu eram la prima vizionare, iar acțiunea îmi era relativ proaspătă în memorie, am constatat că, de această dată, îl vedeam parcă cu alți ochi. Așa a și fost! Și am continuat să îl urmăresc cu acest gând. Am observat din nou atât diferențele dintre cultura japoneză și cea occidentală, cât și dintre educația de la jumătatea secolului trecut și cea din zilele noastre. Asta, la modul general.

Într-un mod mai puțin general, dar mai mult decât particular, am identificat o analogie între acțiunea și evenimentele din film și situația actuală din cea mai mare companie producătoare de energie electrică din România. Aceasta din urmă (compania, nu țara) se află în insolvență.

Am făcut un exercițiu de imaginație. Compania care trebuie scoasă din insolvență este podul ce trebuie realizat. Colonelul Saito este administratorul judiciar. Englezii, conduși de colonelul Nicholson, sunt specialiștii companiei.

Saito are obiective clare, dar oamenii pe care se bazează nu au experiența necesară, iar termenul de finalizare a proiectului pare să nu poată fi respectat. Englezii vin cu soluția și reușesc nu numai să negocieze cu Saito, dar și să ducă la bun sfârșit proiectul.

Frumos, nu? Frumos, dar filmul nu s-a terminat!

Ceea ce nu știau nici unii, nici alții era că trupele speciale trebuiau să detoneze podul în ziua inaugurării sale. E interesant, de dragul analogiei, că trupele speciale erau alcătuite din membri din diverse țări, deci aveau un caracter internațional. Tot pentru analogie, trebuie menționat că în trenul ce avea să treacă peste faimosul pod, pentru inaugurarea sa, aveau să se afle oficialități din tabăra lui Saito.

După finalul de mai sus (cel frumos), evenimentele capătă o turnură neșteptată pentru cei implicați în proiect.

Pentru că asta nu e o recenzie de film, voi dezvălui finalul: atât Saito, cât și Nicholson mor. Ba, mai mult, chiar Nicholson este cel care, în cădere (rănit mortal de un proiectil), detonează încărcătura explozivă! Saito moare cu câteva momente înaintea sa!

Cine e câștigătorul din film? Saito? Nicholson? Nu! Trupele speciale!

Și cum, de fiecare dată când discut pe această temă, îmi amintesc de Company Men, nu pot ca tocmai acum să nu îl menționez!

Sunt curios dacă de această turnură din finalul filmului va avea parte și producătorul de energie. Păstrând proporțiile, desigur!

Personal, cred că da. Poate doar noua situație energetică europeană să schimbe situația!