Priveliște – Episodul I
Publicat la 29 noiembrie 2017
Răsfoind unul dintre sutele de foldere cu fotografii din vacanță, Dinu făcu, parcă, un salt în timp.
Cabana aceea de piatră, încărcată de istorie, oferea o priveliște minunată. Ar fi fost tentat să spună 360 de grade, dar, undeva spre sud, un versant abrupt al Alpilor se ridica semeț ca un zid de apărare, oprind privirea admirativă. Niște corbi (ca să nu le spună ciori) se jucau fără griji pe și deasupra culmilor înalte.
Acei corbi cică ar fi vulturi. Căci de ce s-ar fi numit clasicul film Unde se avântă vulturii, dacă nu din pricina acestor zburătoare?
În copilărie fusese impresionat de curajul și istețimea aliaților atunci când urmărise filmul. Mai târziu, își dăduse seama că învingătorii scriu istoria și că tot învingătorii regizează filmele istorice.
Între timp, prin adolescență, îl descoperise pe Erich Maria Remarque. Începuse cu Pe frontul de vest nimic nou, dar nu acel roman îl impresionase cel mai mult, ci alte două: Trei camarazi și Zeii sunt singuri. Nu era sigur care dintre ele ar fi ocupat primul loc, dar era convins că unele lucruri nu pot fi comparate pentru a fi așezate pe un singur podium. La fel cum credea că nu poți compara The Wall cu The Dark Side of the Moon.
Cele două albume ale celor de la Pink Floyd alternau mereu, în funcție de starea de spirit. Niciodată nu-și pusese problema să compare două capodopere muzicale contemporane precum acestea.
Fusese cu prietenii la un concert la München. O senzație, ceva rotund, ceva spațial: 360° Tour, semnat U2. Muzica și călătoriile se îmbinaseră mereu în cazul lui Dinu.
Când călătorea cu ocazia câte unui concert, legătura era cât se poate de clară. Când pleca în concedii, își pregătea din timp câte o selecție de muzică potrivită pentru drum, mai ales că, de obicei, el era cel din spatele volanului. În acele selecții predomina classic rockul.
Cineva care călătorise în dreapta lui se mirase când îi ascultase piesele.
— Cum?! Tu asculți așa ceva?
— Cum adică „așa ceva”?
— Credeam că ești metalist!
— Ascult de la classic rock la heavy metal, iar mai nou, symphonic metal și ceva prin zona doom. Încă nu sunt familiarizat cu denumirile genurilor muzicale din partea asta mai întunecată a metalului, dar este zona pe care un coleg o categorisea drept „horcăieli”.
Obișnuiam să o ascult pe Leona Graham la Virgin Radio Classic Rock, până când Branson a decis să vândă postul Virgin din One Golden Square, London.
Comunitatea ascultătorilor, desființată la scurt timp de managementul noului post (sau al bătrânului post cu nume nou, asemănător cu cel al unei mărci faimoase de vodcă), a migrat către o renumită rețea de socializare. Sentimentul era însă că ne mutaserăm dintr-un club select în vacarmul și hărmălaia din Grand Central Terminal.
Apoi, o serie de evenimente m-au împins, sau poate m-au atras — depinde cumva de perspectivă — către zonele mai întunecate ale metalului. Până atunci, limita mea era dată de Manowar, cu ale sale albume care te aruncau în mijlocul bătăliilor cavalerești. De Manowar aflasem de la o tipă şi mi-a plăcut atât de mult, încât a rămas ani buni formația mea preferată.
Warriors’ Prayer, în interpretarea lui Orson Welles, este o poveste minunată, care se termină cu mirarea bunicului la întrebarea nepotului său: cine erau acei luptători? Cine erau?! They were the Metal Kings!
Tururum, tururum, turum! Tobe și zgomot de cartea recordurilor! Pfai, ce nebunie! Ce senzație! Ce sentimente!
Îmi amintesc cum, la concertul lor, bașii îmi făceau blugii să fluture vizibil și cum puterea pieselor celei mai zgomotoase trupe rock (așa zice Cartea Recordurilor) făcuse să pice tensiunea de trei ori la rând!
Și tot pe acolo, dar în zona aleilor lăturalnice, întunecate, ale cartierelor mărginașe ale marilor orașe, în nopțile fără lună sau prin preajma cimitirelor care-ți dau fiori reci pe șira spinării, ar fi Savatage…
În fine, alte vremuri…
— Și acum?! În ce zonă ai migrat?
— O bună prietenă mi-a deschis ușa către Tool. Ænima, Lateralus, The Pot, 46 & 2…Ar mai fi trupe ca Iced Earth, Sirenia, Epica… fiecare cu specificul ei. Dar acum ascultăm classic rock! Îți place?
— Da! Nici nu aveam habar că muzica asta este rock!
— Normal… Lumea, când aude de rock, se gândește la diavol, la 666, la tot felul de nebunii. Pentru ei (generally speaking), rockul este la fel de străin precum mi-a fost mie (și încă-mi mai este) chimia, așa că își imaginează tot felul de reacții explozive, periculos de explozive!