Midus

Publicat la 29 iulie 2011

„Saltul în gol e împotriva naturii omului.” — Clive Cussler, Aurul incașilor.

Probabil că natura omului ține de urcuș, de ascensiune, de cucerirea piscurilor montane… Dar după ce ai cucerit un vârf, ce urmează?

Poate un vârf mai înalt ar fi răspunsul. Dar un vârf mai înalt nu este neapărat adiacent vârfului recent cucerit. Asta ce înseamnă? Trebuie să coborâm poteci care ne duc spre valea dintre cele două vârfuri în cazul în care acestea fac parte din același lanț muntos. Dacă ținta e mai îndepărtată, vor fi cu siguranță mai multe pante, văi, râuri, poteci și chiar obstacole neprevăzute de străbătut. Poate că vor fi și zone mai puțin interesante sau poate zone mai periculoase, dar nicidecum la fel de tentante sau spectaculoase ca destinația următoare.

Este de asemenea posibil ca următorul pisc să nu fie la fel de înalt ca cel pe care vrem să îl părăsim din diverse motive. Totuși, chiar dacă o altitudine mai mică nu oferă o perspectivă la fel de bună ca cea anterioară, reprezintă poate un loc mai potrivit unei noi stări de spirit care, poate, este indusă sau dată de experiența acumulată în urma ascensiunilor precedente, sau, de ce nu, de trecerea timpului…

Indiferent de țintă, există totuși o limită: cel mai înalt pisc. Mă întreb, oare, după acesta, ce mai urmează? Să fie unul mai mic și mai confortabil? Înseamnă că viața noastră nu are un trend ascendent (oscilant, dar ascendent în ansamblu)? Sau trebuie să ne planificăm traseul astfel încât spre „apus” să cucerim cel mai înalt munte? Dar când e apusul? Și care este cel mai înalt „munte”?