Midus

Publicat la 29 august 2017

Timpul s-a născut odată cu Marea Explozie, cu Big Bang-ul.

Până atunci a fost probabil un singur element ce umplea spațiul de astăzi al universului cunoscut și necunoscut: întunericul. Apoi, după explozia primordială, totul în jur a devenit orbitor. Și, pentru că era foarte mult loc pentru foarte multă lumină, ce fusese concentrată într-un bulgăre la fel de negru precum întunericul din jur a început să înlocuiască întunericul într-un ritm amețitor.

Dar spațiul era atât de vast, încât bulgării de lumină, născuți în explozie, apucară care-ncotro, lăsând poteci scânteietoare în urma lor. Unii ajunseră departe, pierduți în spațiu. Alții poate călătoresc și acum. Cine-i mai vede?!

Unii se întâlniră, prin cine știe ce împrejurări, cu confrați mai mari ori mai mici, reunindu-se cu zgomot. Dar cine să-i audă în acel vacarm infernal? Sau să fi fost ceresc?!

Străbătură spațiul și începură să se așeze pe unde apuca fiecare.

Dar mai apăru ceva odată cu lumina, cu zgomotul, cu drumul lor: timpul!

Odată cu prima pulsație, cu primul tremur, cu primul suflu, apăru și timpul, care începu să bată ritmat un tact unic. Poate deformat, alterat, micșorat ori amplificat, dar unic.

La un moment dat l-am privit în lungul axei sale și am descoperit un punct, dar punctul era doar perspectiva mea.

Îmi convenise acea poziție, pentru că avusesem impresia că timpul încetase să-și mai țină ritmul ce, ulterior, fusese bătut de ceasornice: tic-tac, tic-tac.

Fusese doar o iluzie: el își vedea nestingherit de drum, orb la lumina împrăștiată în întunericul ce nu putuse fi acaparat de strălucire.

Lumina se mai joacă și acum de-a chimia, lăsându-ne uimiți pe noi, praful stelelor ce-or fi fost și vor mai fi, de formele colorate din depărtări, candelabre ce demult s-or fi stins.

Noi încă ne mai mirăm de priveliștea asta, acum colorată, în fărâma aceasta de timp ce ne-a fost întâmplător dat să o experimentăm.

Timp.