Trei și douăzeci
Publicat la 2 decembrie 2017
Ultimul drum făcut cu mașina (de data asta am stat pe bancheta din spate) a fost într-o noapte ploioasă; o ploaie rece și pătrunzătoare, pătrunzătoare prin haine, prin piele, prin oase, cu stropi ca niște lame reci, ca niște sloiuri de oțel. Norii joși, de un negru-cenușiu, coborau învăluind dealul aflat la mai puțin de un kilometru spre miazănoapte.
Coborau parcă într-o mișcare complementară celei a prafului stârnit de Cavalerii Întunecați ai Apocalipsei, încruntați, furioși, cu glugile lor ca de călugări, ce le acopereau aproape total fața, de altfel înfricoșătoare. Caii negri coborau alert dealul în galop. Încerc să privesc înainte. Lamelele ștergătoarelor, întărite din cauza temperaturii scăzute, negre și ele, încearcă să se lupte cu aceiași stropi care pe călăreți par a nu-i atinge. Nu, nu pot să mă uit înainte; mă obsedează caii și călăreții lor.
Întorc brusc privirea spre dreapta, sperând că mi s-a părut, dar nu mi s-a părut: sunt tot acolo, în același galop infernal, atât doar că par a fi la aceeași distanță de mașină. Poate că frigul îi ține cumva pe loc, par a patina pe o gheață invizibilă, deși mișcările lor sunt perfecte, studiate, antrenate în atâtea și atâtea raiduri, cine știe de câte secole, de câte milenii. Întunericul pare să pună stăpânire și pe ei. Valul negru-cenușiu îi cuprinde ca o avalanșă.
Mașina înaintează, însă parcă nu suficient de repede ca să scape de tumultul dinspre miazănoapte. Privirea îmi rămâne fixată într-acolo. Aud ștergătoarele: drrrm, drrrm… Mai devreme făceau câte o pauză de câteva secunde, dar acum, de când călăreții au fost înghițiți de avalanșa de plumb, merg întruna. Frigul pătrunde în mașină de parcă aș fi într-un film de groază. Îmi e greu să mă mișc. Încerc, dar sunt încremenit din pricina avalanșei. E la câteva zeci de metri.
Platoul larg din preajma șoselei pare să-i fi încetinit avântul, să-i fi tăiat elanul spre mașina noastră. Simt cum coborâm. Panta din fața mașinii conduce drumul într-o vale îngustă, săpată dinspre platoul înalt spre lunca râului. Deodată, noaptea rămâne neagră, dar clară, fără pic de voaluri umede și reci. Versanții se înalță din ce în ce mai mult în dreapta și în stânga. Drrrm, drrrm, pauză, drrrm, drrrm, pauză…
Observ câteva lumini pe râu, două ambarcațiuni. Jos, noaptea e doar întunecată. Răceala nu se mai simte, iar negrul nopții e ca o pastă moale de culoare în ulei de pe paleta pictorului de la mansardă. Mașina înaintează, iar de afară predomină doar fâșâitul roților pe asfaltul la fel de întunecat ca noaptea, asfalt ce se hrănește cu lumina farurilor noastre, cu dorința noastră de a merge dintr-un loc în altul, uneori cu jertfele neatenției, prostiei sau teribilismului…
Vechiul han, cu acoperișul său semeț, apare undeva în stânga, iar versantul din dreapta, ce delimitează lunca de platoul înalt, ține parcă la distanță de noi, undeva în înaltul cerului, niște nori ce nu mai par deloc amenințători.
Clic, clac, clic, clac… intrăm în parcarea hanului. Liniște. Luminile calde ale felinarelor ne-au atras ca pe niște insecte. Frigul pare o senzație îndepărtată. Amorțeala, așijderea. Două bipuri scurte, iar luminile de chihlimbar ale semnalizatoarelor clipesc de câteva ori. Înăuntru, zarva specifică a drumeților, cu întâmplările și poveștile lor.
Mmm… cafeaua neagră, fierbinte, mă transpune într-o altă lume… Șemineul din apropiere pare a fi o gură mare de dragon, dar departe de a fi unul fioros; dimpotrivă! Încep să-mi revin din încremenire, din frigul amorțitor de pe platou. Văd pe fereastră luminile unor ambarcațiuni ce se mișcă în ritmul valurilor de smoală. Simt că mă moleșesc. Îmi dau haina jos și deja mă simt confortabil.
— Poftim?
— Cafeaua…
— ?? Ah, da, mulțumesc! Mai merge una!
Duc ceașca spre buze. Închid ochii. Inspir, iar aroma îmi încântă simțurile. Mmm… Zâmbesc, trezit parcă la realitate dintr-un vis urât. Cât e ceasul?
— Trei și douăzeci.
— Da?!
Miez de noapte. Noapte neagră, fără lună, iar ziua va fi și ea una fără soare. Totuși, înăuntru e cald, iar cafeaua, neagră și ea ca noaptea, are efectul interior fizic și psihic de care aveam nevoie.
Miez de noapte. Trei și douăzeci.