Tristețe
Publicat la 21 octombrie 2017
Citesc postări care mă apasă cu tristețea lor, cu tristețea autorului lor. Citesc dorindu-mi să pot face ceva. Propria-mi neputință adaugă încă și mai multă tristețe. Când pot ajuta, am un sentiment plăcut pe moment, dar acele momente sunt relativ rapid umbrite de amintirea celor în care nu pot face nimic.
Dualitatea alb-negru, dualitatea yin-yang, mă enervează prin determinarea afișată, prin simplitatea și siguranța mesajului, prin perfecțiunea curburii.
Aș vrea să amestec acele picături curbate în alb și negru și să le opresc înainte să se uniformizeze. Vor fi griuri vălurite, neuniforme, neomogene, imperfecte, așa cum e viața.
Dar amestecul ăsta al lor ar distruge practic granița dintre bine și rău, poate chiar ideea însăși de bine și de rău… Dar ce mai e bine și ce mai e rău, căci societatea pe care o văd în jurul meu arată ca o localitate după bombardament, așa cum văd în documentarele cu cel de-al Doilea Război Mondial.
Mai sunt clădiri în picioare, se mai poate distinge conturul localității, însă tot molozul acela este un amestec de stiluri arhitectonice care cândva erau luminate de soare, care umbreau străduțele adiacente, care încântau priviri și încălzeau suflete. Clădiri prăbușite, distruse ca de o bilă pentru demolări — wrecking ball, ca titlul unui album de Bruce Springsteen, același Bruce (The Boss, cum i se spune) care se plimbă pe străzile Philadelphiei, parcă purtând pe umeri o pelerină cu aer trist.
Bruce Springsteen – Streets of Philadelphia
P.S. Chiar și eu sunt mirat de schimbarea pe care o constat în postările mele, așa că, dacă ați ajuns cu lectura până aici, probabil că tot mirarea v-a îndemnat să parcurgeți textul până la capăt. Probabil…
Cât despre desene, nu are rost să mai scriu cui aparțin drepturile de autor.
Un copil le-ar fi făcut mai bine, însă lipsa de experiență în manipularea aplicației „basic” avute la dispoziție, precum și lipsa unui instrument adecvat de desenat pe ecran, m-au făcut să recurg la utilizarea aceluiași deget cu care acum tastez, pe post de pensulă și de creion deopotrivă.
Dar văd că am început să mă lungesc, așa că adaug muzica și pun punct.
Bonus: poze din concertul de acum câțiva ani de la Viena.
