Midus

Publicat la 21 octombrie 2017

Muzica de pian și amintirea ferestrei mă îndeamnă să scriu. Evident, astfel de propoziții de început ar trebui să fie altfel finalizate. E clar că am început să scriu, deci de ce ar mai trebui să și precizez asta? Pentru că e un început de amator, e un început a ceva ce nu poate fi încadrat nici ca scriere literară, nici ca postare ce se vrea promovată. Am început-o ca schiță în carnetul electronic de notițe. Și cu asta am lămurit sfârșitul propoziției de început.

Mai mult decât sunetele pianului, uneori grave, alteori ascuțite și alerte, imaginea ferestrei îmi revine mereu în fața ochilor, de parcă aș fi aievea în fața ei. Pianul cu coadă ar putea fi foarte bine în încăperea cu fereastra în fața căreia stau. Dar nu e. Doar sunetele sale îmi scaldă auzul; căștile îmi înconjoară scalpul și îmi îmbracă perfect urechea externă.

Publicat la 23 octombrie 2017

De două ori în viața asta am simțit cât de valoros sunt: în vizită la Turnul Londrei, în fața bijuteriilor coroanei, și în apropiere de New York, la reședința de vară a familiei Rockefeller.


Publicat la 24 octombrie 2017

E dimineață. Lumea începe să se agite, cel puțin cei care își încep ziua la prima oră. Afară e încă întuneric, iar iluminatul public este în funcțiune. Lumina albă și rece dă senzația unei atmosfere încărcate energetic.


LED-urile cu eficiență energetică ridicată transformă electricitatea în flux luminos, iar pierderile sub formă de căldură sunt minime. Așadar, senzația de atmosferă încărcată energetic rămâne doar o senzație…


Publicat la 3 noiembrie 2017

Prin noapte încerc să-mi croiesc drum, ca și când lumina zilei mi-ar arăta calea. Drumul, The Road, Kerouac, The Doors, Killer on the Road, Riders on the Storm.

Călătorii, literatură și muzică. Dar noaptea, oricât i-ar inspira ea și i-ar ilumina pe unii, tot întunecată rămâne; la propriu. Încerc să-mi adaptez ritmul și bioritmul la un miez de noapte în care aproape toată lumea doarme. Un miez de noapte în care doar ticăitul ceasului electronic se mai aude, alături de rezistența încălzitorului electric, care substituie timid un sistem de încălzire centralizată al unui oraș ancorat în secolul trecut.

Ancorat.

Nici nu știu dacă ancora asta mai valorează doi poli sau două parale.


Publicat la 3 noiembrie 2017

Citind articolul intitulat Intim, aș fi vrut să comentez (puteam eu să mă abțin?!) pe marginea sa și să notez gândurile — despre care se spune că ne zboară circa 30% din timp — ce mi-au adus în prim-planul amintirilor și senzațiilor o formație, Savatage, și un film, The Abyss.

Abisul era menționat explicit în text, abisul la propriu, deci gândurile și sinapsele nu au avut prea mult de lucru. Mai ales că diferența dintre limba română și cea engleză în privința acestui cuvânt nu este decât de un „s” și un „y” în locul unui „i”. Deci e vorba tot de un „i”, dar grecesc, ca un grec cu barbă cârlionțată și determinare de luptător care nu se teme nici de perși.

Cât despre Savatage, multe dintre piesele acestei formații mi-au creat o stare lăuntrică similară cu cea pe care aș fi experimentat-o pe străduțe lăturalnice și alei întunecate. În românește, o alee cu intrare, dar fără ieșire se cheamă fundătură, un cuvânt nu tocmai drăguț.


Publicat la 6 noiembrie 2017

Am făcut pozele, dar nu-mi aduc aminte în care dintre postări trebuia să le inserez. Le… ce le fac?! Le pun aici? Le las aici? Le postez aici? Mă gândeam dacă „le arunc” nu e prea nepotrivit ca gest.


Asta ar merge atunci când vii de afară, unde viscolul își face de cap într-o iarnă geroasă, intri pe ușă și dai de căldură, îți dai jos mănușile și le arunci pe comoda de la intrare sau pe băncuța de lângă cuier, îți dai jos hanoracul cu gluga aceea mare, care îți lasă doar nasul în bătaia vântului tăios…

Publicat la 7 noiembrie 2017


Am observat că am pus două titluri Melanj, dar, ce-i drept, nu tocmai identice. Totuși, cuvântul de bază este melanj.


Căutând „melange” în galeria foto, căutările mi-au afișat o mulțime de fotografii cu cești de cafea. Am ales-o pe aceasta deoarece a fost făcută în această toamnă.

Am auzit prima dată acest cuvânt folosit de un român plecat în Belgia (înainte de căderea regimului comunist, regim care zilele astea parcă ar vrea să se reinstaureze; când zic zile, mă refer la lunile astea scurse de la alegeri încoace — cuvântul ăsta mă duce cu gândul la porumbul copt… mmm, un deliciu; păcat că n-am voie să exagerez cu sarea în bucate), cuvânt folosit în loc de amestec. Cele două postări au fost un amestec de gânduri asezonate cu fotografii.

Publicat la 11 noiembrie 2017

Pentru mine era o zi oarecare. Așteptam un coleg în apropierea recepției unui hotel, a cărui intrare dădea într-o stradă în pantă (dar câte străzi orizontale sunt în Lausanne?). Era o oră la care cei mai mulți își începuseră deja ziua, așa că atmosfera era de-a dreptul liniștită. Poate prea liniștită!

Mobilierul și amenajarea spațiului de la intrare mă duceau cu gândul la decorurile filmelor din anii ’70. Îmi amintesc că acțiunea din Love and Bullets se desfășoară în Elveția.

Numai că filmele acelea aveau parte de multă acțiune. Așadar, la recepția hotelului aveam câteva elemente care păreau gata să intre în coliziune. Era nevoie doar de un declanșator, iar acesta nu a întârziat să apară.

Publicat la 17 noiembrie 2017

Dollar Bill Blues, în interpretarea lui Townes Van Zandt, și atmosfera aparent calmă din Hell or High Water (David Mackenzie), în ciuda acțiunii tensionate, mă atrag ca un magnet. Le regăsesc adesea în recomandările YouTube, la secțiunea Listen Again.

Mai demult, mi se întâmpla același lucru cu Extreme Ways (Moby), după ce văzusem The Bourne Identity. Numai că acolo lucrurile se desfășoară într-un ritm cu totul diferit. Acțiunea are viteză, nu glumă! Cel puțin în comparație cu dramele pe care obișnuiesc să le urmăresc.

Together We Will Live Forever, Death Is the Road to Awe, Stay With Me și Xibalba, toate compuse de Clint Mansell pentru coloana sonoră a filmului The Fountain (Darren Aronofsky), m-au condus către un comentariu interesant de pe YouTube.