Publicat la 26 septembrie 2017.
Ați făcut vreodată ordine în căsuța de e-mail? Dacă aveți Yahoo!, aș putea pune pariu că nu, deoarece, teoretic, aveți spațiu nelimitat. La Yahoo! am renunțat aproape imediat după apariția Gmail. Am intenționat să beneficiez ulterior și de alte servicii Y!, așa că am deschis un nou cont. Dezamăgire totală! Ca inginer, Gmail se potrivește mai mult spiritului tehnic. Yahoo! este mai artistic, mai vizual, mai cromatic, mai orientat către partea socială, de știri și de evenimente. L-aș numi tabloid.
Google e strict și la obiect, dar e mai — aș zice, ba chiar zic — cistercian; scop pur, fără floricele, fără artificii (poate doar cu ocazia vreunui doodle).
Publicat la 27 septembrie 2017
Azi-noapte am inserat câteva fotografii în postarea intitulată Călătorii. Am constatat că actualizările nu sunt făcute cunoscute (sau promovate), drept urmare contorul de vizualizări nu s-a clintit. Asta ar fi o remarcă.
Apoi am mai făcut o constatare: îmi lipsesc multe poze, și nu poze pe sărite, ci serii întregi. De exemplu, știam că pozele cu Mont Saint-Michel le-am pierdut demult, dar de pozele din două vacanțe în Mărginimea Sibiului nu eram conștient că au dispărut. Asta am constatat în timp ce căutam fotografiile cu cetatea de la Slimnic (Stolzenburg), cu Michelsberg (Cisnădioara) și cu Cisnădie… Toate pierdute.
Publicat la 28 septembrie 2017
A fost o vreme în care telefoanele mobile aveau butoane. Nu a trecut chiar atât de mult timp de atunci, ba chiar și acum sunt mulți care încă le mai folosesc.
Când telefonul mobil venea într-o cutie impresionantă, în care manualul era prezentat în forma sa tipărită, conținutul cuprindea și un set de căști cu microfon. Setul avea o mufă de conectare specifică fiecărui model — ei, nu chiar fiecărui model, dar fiecare firmă producătoare experimenta tot felul de mufe, cu cât mai mulți pini. În funcție de destinație, cablurile de date sau cele pentru căști și microfon foloseau anumiți pini ai respectivului conector.
Publicat la 3 octombrie 2017
Nu am chef azi
N-am chef de nimic
— Vama Veche
Asta a fost de fapt ieri. Ieri a fost luni, iar ziua de luni dă tonul săptămânii, așa cum dimineața îl dă zilei.
Compania de apă a anunțat întreruperea furnizării începând cu prima oră formată din două cifre. Cum eu obișnuiesc să mă trezesc la prima oră formată din două cifre identice, însemna că la ora respectivă apa era întreruptă deja de o oră. Așa că am făcut un efort și m-am trezit cu două ore și jumătate mai devreme decât de obicei.
Alarma nu o reglasem așa devreme, dar subconștientul a fost mai vrednic.
Publicat la 4 octombrie 2017
Deși uneori povestesc despre ceea ce fac, despre ceea ce vizitez sau despre ceea ce gândesc, am senzația că ceea ce scriu e cam impersonal, cam fără suflet, cam fad. Aș asemui scrierile mele cu înghețata de pe vremuri nu demult apuse, vremuri care unora le-au fost prielnice, vremuri pe care unii le regretă. Vremurile acelea s-au terminat oficial într-un decembrie.
Până atunci, înghețata avea o culoare dată de siropul puțin dulceag (puțin nu în sensul că puțin mai mult decât mi-ar fi plăcut, ci puțin peste zero gust dulce), amestecată (culoarea dată de sirop) cu reflexiile luminii prin sau din cornetul delicios. Cornetul era mai bun decât înghețata aceea de consistența acelor de gheață. Știam de atunci că înghețata ar fi trebuit să aibă o consistență cremoasă. Aflasem asta într-o excursie într-o țară vecină.
Publicat la 14 octombrie 2017
Astăzi sunt matinal! Este prima zi plină a sfârșitului de săptămână, sâmbăta (vineri dă startul, dar nu e plină), iar unii profită și își fac de cap dormind mai mult. Astăzi și mâine eu sunt pe dos. Sunt „deștept” de dimineață. Fostul meu coleg folosea acest cuvânt, deștept, cu sensul de treaz, dar cu un zâmbet amuzant pe chip, dând de înțeles că ar mai trebui puse și niște ghilimele celuilalt sens al său. Eu (încă) nu m-am deșteptat. Pur și simplu, azi-noapte n-am dormit. Și nu voi dormi nici la noapte.
Și nici nu-mi propun să bat vreun record de somn sau de nesomn!
Cu ani în urmă, într-o dimineață ca asta, dar în anotimpul opus (era primăvară), îmi propusesem să finalizez un proiect. Ziua a început relativ (cuvântul ăsta are o plajă largă, indiferent ce mărime măsoară) devreme. M-am bucurat de lumina de afară și mi-am zis că asta e o zi potrivită cu zicala aceea cu „departe se ajunge”.
Publicat la 16 octombrie 2017
If, adică dacă.
Dacă m-aș mai duce o dată la Londra, m-aș documenta mai bine în privința amplasării obiectivelor turistice pe hartă, astfel încât să eficientizez timpii de deplasare de la un obiectiv la altul. Pe lângă asta, mi-aș lăsa mai mult timp la dispoziție pentru a mă bucura de locuri, clădiri, parcuri, magazine… care nu apar în lista celor mai grozave, celor mai vizitate, celor mai bune și altele asemenea.
Sau doar timp să mă bucur de un apus deosebit (cu răsăriturile am stabilit deja că adorm cu puțin înaintea lor, deci nu e cazul; poate doar dacă trebuie să prind avionul).
Publicat la 19 octombrie 2017
Unele zile trec fără să-mi găsesc rostul, altele fără să-l caut măcar. Citesc postări pline de sensuri și înțelesuri. Ascult melodii cu versuri verzi. Aș vrea să mă simt high. Ce rost au toate acele acorduri psihedelice fără să știu dacă ceea ce simt ascultându-le este ceea ce aș simți gustând culoarea?
Hrrrssstt… Acul pick-up-ului alunecă și pare să-mi zgârie discul. Nu, nu pe cel de vinil.
Era doar acul care citea haotic prin circumvoluțiunile dintre cele două pâlnii de gramofon atașate la o țeastă de o duritate (pe care aș numi-o încăpățânată) dată de sfertul acela de sânge de o altă nație decât majoritatea stropilor stacojii ce-mi circulă prin corpul cocoșat spre tastatura veche, de pe vremea primului calculator.
Publicat la 21 octombrie 2017
Deși o anumită experiență îmi e relativ limitată, îmi este clar că lipsa activității, ori încetinirea ritmului acesteia, mă aruncă pe mine, nu ca individ, ci ca prestator al respectivei activități, în uitare (în uitarea celorlalți). Poate că nu într-una totală, dar într-una spre zonele obscure de la periferia celei active, a zonei agitate, a zonei creative.
Publicat la 21 octombrie 2017
Citesc postări care mă apasă cu tristețea lor, cu tristețea autorului lor. Citesc dorindu-mi să pot face ceva. Propria-mi neputință adaugă încă și mai multă tristețe. Când pot ajuta, am un sentiment plăcut pe moment, dar acele momente sunt relativ rapid umbrite de amintirea celor în care nu pot face nimic.
Dualitatea alb-negru, dualitatea yin-yang, mă enervează prin determinarea afișată, prin simplitatea și siguranța mesajului, prin perfecțiunea curburii.
Aș vrea să amestec acele picături curbate în alb și negru și să le opresc înainte să se uniformizeze. Vor fi griuri vălurite, neuniforme, neomogene, imperfecte, așa cum e viața.
